„Daunt Books în Marylebone“

Așa se cheamă librăria londoneză între rafturile căreia Meg Mason a plâns pentru neîmplinirile ei auctoriale și pe care, la întoarcerea ei din Australia, 18 ani mai târziu, a găsit-o cu vitrina plină de cărțile ei.

Îmi țin puțin respirația ascultând povestea și, de prea multă încântare, probabil, uit să o întreb ce librărie era. Interviul nostru se întâmplă pe Zoom și e una dintre acele întâlniri care creează complicitate dincolo de toată convenția interviului. Meg, care scrie pentru ELLE și Vogue, știe bine cum e cu interviurile.

„Și acum ai de transcris toată chestia asta… Simt că urăști transcrierile la fel de mult ca mine.“ Are dreptate. În următoarele zile vom tot vorbi pe mailuri despre transcrieri, experiențe de interviu (e amuzant și reconfortant să împarți detalii spumoase cu cineva care știe bine frustrările și bucuriile meseriei), cămăși albe, copii, cărți și poze portret la rezoluție mare.

Și vom tot vorbi despre Martha, eroina lui Meg Mason, care suferă de o boală psihică trecută, în carte, sub tăcere. Ar putea fi orice boală, de la personalitate borderline la schizofrenie, de la tulburare bipolară la orice altă combinație de simptome care poartă un nume și te plasează în afara unei norme. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, în 2019, 1 din 8 oameni sufereau de o tulburare psihică. Asta înseamnă 970 de milioane de oameni din întreaga lume. Sunt cifrele de dinainte de pandemie. Și nu îi includ pe cei care se luptă cu boala în lipsa unui diagnostic medical, a unui tratament, a unui nume care să rezolve o enigmă, să comprime o existență îngreunată de filtrele blurate prin care o boală psihică te face să vezi lumea, pe ceilalți, pe tine.

Martha, personajul din Suferință și extaz, de Meg Mason, are patruzeci de ani când ajunge să reprezinte 1 din 8. Cu acte. Până atunci e un om abandonat într-o nebuloasă medicală, care manageriază cu greu o relație, o carieră, o stare de oarecare funcționalitate socială. Despre Martha, Meg scrie cu umor și cu duioșie, într-un melanj spectaculos, dar niciodată descentrat. Nu e niciodată stridentă și niciodată sub ton. De la problema maternității atunci când duci pe umeri greutatea bolii până la momentele de singurătate intensă pe care le presupune reconfigurarea propriului spațiu mental, Meg Mason mapează curajos un tabu pe care doar ni se pare că l-am deconstruit suficient. În cartea aceasta se vorbește despre bagatelizarea sănătății feminine, despre stigmatizare socială și, în cele din urmă, despre cum ești lăsat să aduni singur cioburile propriei tale ființe. Timp de patru decenii. Consistența substanței romanului e în contrast profund cu stilul de șampanie proaspăt deschisă, pe care numai o armătură flexibilă de umor inteligent îl susține la altitudinea unui epic de o eleganță perfect echilibrată.

În timpul interviului, vorbim despre etichete și felul în care oamenii se învață să circule prin lume limitați de privirea altora asupra lor, despre cum e să împletești într-o voce toate nuanțele credibilității, să pui carne pe oasele poveștii, să o lași să respire neasistată suficient de intens, cât să-l faci pe cititor să-și țină respirația. Îi spun că personajul meu favorit e Peregrine, un gentleman elegant, cu apetit livresc și ochi de estetician. Îmi spune că ea ezită între Peregrine și Winsome, mătușa Marthei, cea care trece prin viață cu stereotipul femeii răsfățate lipit de frunte, cu casă în Belgravia, și e, în fapt, o persoană plină de empatie, care circulă generos și aproape undercover prin viețile celor care au nevoie de ea.

În afara interviului vorbim despre noi, despre cât de mult iubim Londra și de ce ne place Stanley Tucci. Și, la un moment dat, o întreb de librărie. O întreb ce librărie era librăria în care a plâns, la douăzeci de ani. Librăria pe care a redescoperit-o plină ochi de povestea Marthei, la patruzeci. Pentru mine, e o imagine desprinsă din arsenalul magic al Fraților Grimm. Cinderella reloaded, apud anii 2020.

„Am fost atât de norocoasă…“, îmi spune Meg,  „pentru că nu doar în termeni financiari, dar în orice alți termeni te costă foarte mult să scrii o carte. E o activitate căreia trebuie să i te dedici, care ia din timpul vieții de familie, de multe ori te costă prietenii și proiecte profesionale, adică bani. Eu am știut că asta e încercarea mea finală. Dacă nu va funcționa, asta e. Dar după anul în care am scris-o, chiar dacă oamenii ar fi urât-o și n-ar fi cumpărat-o, chiar dacă nimeni n-ar fi vrut s-o citească, nici măcar mama mea, nu aș fi putut spune că a fost un eșec, pentru că mie anul acela de scris mi-a adus atâta fericire și speranță. Am fost eu și cartea. Succesul a fost restaurarea încrederii mele în mine.“ (fragment de interviu pentru ELLE România, octombrie 2022)

Mi-am promis să merg să văd Daunt Books în Marylebone data viitoare când o să fiu la Londra. Nu știu când va fi asta, dar e în același folder mental în care țin prăjiturile de la Ottolenghi și plimbările prin Notting Hill. O cafea cu Meg Mason nu pare posibilă altfel decât tot pe Zoom – ea locuiește la Sydney. Între timp mă gândesc, însă, cât de mult repară ficțiunea din noi și din cine suntem, dincolo de un filtru de Instagram, de un coș de cumpărături, de un hohot de râs de complezență, de o armură socială. De un efort curajos de rezistență personală pe buza prăpastiei. De un strat de fard care cosmetizează lumea. De o pastilă.

*Volumul Suferință și extaz, de Meg Mason, e disponibil pe litera.ro.