Dosar: Stefan Ahnhem, autorul celebrei serii „Fabian Risk”, apărută la Editura Litera

Stefan Percyval Ahnhem s-a născut pe 24 noiembrie 1966 la Stockholm și era cunoscut, până nu demult, ca scenarist al celebrei serii Wallander în variantă suedeză. A scris scenarii de film timp de aproape douăzeci de ani, fie adaptând poveștile deja create de scriitorul suedez Henning Mankell, fie compunând altele noi, atât pentru filme artistice, cât și pentru episoade de serial care-l au ca protagonist pe celebrul detectiv Kurt Wallander.

Însă Ahnhem nu a scris doar scenarii polițiste, ci și de comedie. Lucru de mirare, ați zice, mai ales dacă i-ați citit deja romanele care îl ca protagonist pe Fabian Risk, dar asta s-a întâmplat pur și simplu, după cum afirmă el. Iar după aproape douăzeci de ani de scris poveștile altora și influențat covârșitor de Henning Mankell și de Karin Fossum – de la a cărei operă a pornit inițial, înainte de Wallander, când a simțit că vrea să scrie și alt gen de scenarii, nu doar pentru sitcomuri –, Ahnhem a ajuns la concluzia că trebuie să facă altceva.

Mai precis, că vrea să-și scrie propriile povești. Și iată ce a declarat în interviul pe care am avut onoarea să i-l iau în urmă cu mai bine de un an, când a venit la București:

Când adaptezi o altă carte, ca scenarist, chiar te scufunzi cu totul în ea, îi vezi toate neajunsurile, i le identifici, îți dai seama că asta nu funcționează, că asta nu e credibilă, asta e prea lungă sau prea banală, sau prea plictisitoare și așa mai departe. Și într-un film trebuie să corectezi toate astea. Pentru că într-un film va deveni evident că nu funcționează. Deci în această privință pot spune că am învățat o mulțime de lucruri.

Deci se poate spune că, atunci când am început să scriu propriile mele romane, aveam o mulțime de cunoștințe despre ce nu trebuie și ce trebuie să fac și puteam jongla cu mare lejeritate cu așteptările publicului. Știam când am captat atenția cititorilor.

Și, astfel, propriile lui romane au devenit un carusel de aventuri aproape non-stop, cu cadre cinematografice de efect, adesea extrem de violente, de o violență dusă la extrem în anumite cazuri, însă țesând pe marginea lor poveștile de viață complex ramificate ale unor personaje de-a dreptul incredibile, aflate într-o permanentă evoluție.

Cine nu e curios să afle încotro se va îndrepta Dunja Hougaard și ce-i mai pregătește Kim Sleizner, fostul ei șef și hărțuitor, care a transformat într-o adevărată vendetă personală și o misiune decisivă pentru el prinderea celei care a îndrăznit să i se opună? Și Dunja nici măcar nu e personajul principal al poveștilor din cele cinci romane care au apărut până acum din seria Fabian Risk.

Iar Fabian Risk? Un erou care inițial ți se pare tipic, dar care o ia adesea în direcții nebănuite, acționând din instinct, fără să-și anunțe colegii, avântându-se nebunește în situații din care doar măiestria unui scriitor înzestrat cu o prodigioasă imaginație îl poate scoate fără a părea că forțează nota. Căci da, exact lucrul acesta îl face pe cititor să meargă mai departe cu poveștile cu Fabian Risk: faptul că toate personajele evoluează de la carte la carte, că acționează independent, că nu sunt puse acolo doar de umplutură, pentru a servi intereselor eroului principal.

Fiica lui Fabian Risk, care se transformă dintr-o fetiță fermecătoare într-o tânără arțăgoasă, fiul lui, devenit el însuși eroul unui foarte interesant episod într-unul din volume, nemaivorbind de Sonia, soția lui Risk, care evoluează mult de la primul volum până la al cincilea și are un rol determinant în viața protagonistului, sau colegii lui Risk din Helsingborg, unde Fabian se mută după fiascoul de la Stockholm, detaliat abia în al doilea volum.

O mare enigmă pentru cititorii români a fost motivul pentru care autorul a început seria în ordine inversă, publicând inițial Victimă fără chip, plasat la Helsingborg, și abia apoi volumul Al nouălea mormânt, a cărui acțiune se petrece la Stockholm, înainte de cea din primul. Misterul s-a rezolvat când l-am întrebat dacă așa a ales el, așa le-a scris, sau dacă pur și simplu romanele au apărut în ordine inversă.

De ce mai întâi o urmare, o continuare, apoi o poveste ce are loc înainte?

Știi, când am început să scriu Victimă fără chip, aveam în minte ideea legată de întoarcerea acasă, cu Fabian întorcându-se în Helsingborg, iar de acolo să înceapă să se petreacă lucruri. Mi s-a părut un început bun.

De fapt e un început clasic, cu detectivul care se întoarce în localitatea natală. 

Da, e foarte clasic. Însă, când m-am apucat să lucrez la poveste, am început să mă întreb: De ce s-a mutat? Eu am luat această decizie, e un început bun, dar de ce s-a mutat, totuși? E vorba de viața lui, până la urmă. Apoi am aflat că fugea de Stockholm, deoarece acolo se întâmplaseră niște lucruri. Așa că, în timp ce scriam primul roman, mi-am dat seama că, dacă va urma și al doilea, va trebui să aprofundez ce s-a întâmplat la Stockholm. Ce n-a mers bine la Stockholm? Deși în mod normal scrii poate zece cărți într-o serie, urmează, la un moment dat, și un prequel, când personajul e tânăr.

Un lucru neobișnuit, dar de impact. Neobișnuit, dar nu nemaiîntâlnit. La urma urmei, aproape toți scriitorii se întorc la un moment dat ca să sape în trecutul personajelor, mai ales când seriile în care apar aceste personaje sunt foarte lungi sau se întind pe un interval mare de timp. Ce-ar fi să vedem cum erau în tinerețe, de la ce-a pornit povestea cutare, ce demoni l-au împins pe protagonist să facă anumite alegeri, ce secrete tenebroase ascunde? Și așa mai departe.

Cât despre cine l-a inspirat când a creat cele două personaje principale ale seriei, Stefan Ahnhem a răspuns în felul următor:

Fabian a fost… un fel de opus al lui Kurt Wallander. La acel moment, lucrasem o groază de timp cu Kurt Wallander, un bătrân morocănos care bea prea mult…

O imagine clasică a detectivului.

Da, o imagine super-clasică. Un personaj care asculta muzică de operă veche, fără prieteni, fără familie, singur tot timpul, doar muncă, alcool și operă – și eram deja sătul de toate astea. Așa că am hotărât că voi avea un personaj mai tânăr, ajuns la jumătatea vieții, cu familie, cu toate problemele inerente, amator de muzică mai nouă, care să nu se îndobitocească din ce în ce mai tare. Cred că sursa de inspirație a fost mai degrabă să nu fac ceea ce cunoșteam deja. Cred că am vrut mai degrabă să creez un om obișnuit, nu un supererou care să lovească oameni, să tragă cu pistolul, am vrut să am un tip cu sentimente, care să nu fie… De fapt, toți bărbații din cărțile polițiste sunt extrem de siguri pe ei, pe ceea ce gândesc, pun imediat punctul pe i. Iar eu am vrut un personaj principal diferit, care să nu mai fie chiar atât de sigur pe el.

Și care să nu rezolve cazul imediat, fără să comită nicio greșeală.

Da, exact. Iar eu mi-am zis că vreau un tip care să facă greșeli; el e nițel naiv, vrea să rezolve cazul, firește, cât mai repede posibil, ca să oprească omorurile, iar în cursul acestui proces ajunge și să creeze și mai multe probleme, însă are abilități, rezolvă cazurile… 

… cu ajutor din partea colegilor, desigur.

Da, cu foarte mult ajutor din partea lor. Da, el nu e genul… nu e genul care să stea cu pistolul în mână, se simte rău când îl ține… 

… și din această cauză își pierde doi colegi în cel de-al doilea roman…

Da, iar acest lucru e foarte greu pentru el, însă pentru mine toată această situație a fost o idee, aproape ca și cum aș fi pus un tip normal într-o asemenea situație.

Astfel devine mai credibil. 

Da, așa mi se pare și mie. Acum, desigur, după câte-a pătimit și după ce-a reușit să supraviețuiască, s-a schimbat. 

A evoluat.

Da, a evoluat. Iar acum, cu celelalte două cărți pe care le-am terminat, în Suedia… ajuns la finalul celei de-a cincea… a evoluat enorm. Și totul depinde numai de el, nu mai are cine să-l ajute.

Despre Liviu Szoke

Liviu Szoke s-a născut la Brăila și a terminat Facultatea de Management din cadrul USAMV București.A debutat ca traducător în 2015, cu o nuvelă de Jack McDevitt pentru editura Millennium Books. A tradus douăzeci și cinci de volume, pentru editurile Litera, Paladin, Nemira, Corint, Trei, Crime Scene Press și Epica, iar de la 1 ianuarie 2021 este redactor la editura Corint.

Din 2010 se ocupă de blogul Biblioteca lui Liviu, fostul blog FanSF (https://fansf.wordpress.com/).

Este autorul a peste 400 de recenzii, publicate în Revista Suspans, Revista de Suspans, Ficțiuni, Argos, OPT Motive, Libertatea, cât și pe Bookblog.ro, blogul editurii Paladin și pe blogul său.

Despre Stefan Ahnhem

Stefan Ahnhem are patru copii, o viață extrem de activă, este mare amator de muzică (ba chiar a și compus două albume în tinerețe), strecurând adesea playlisturi întregi în capitolele cărților, este foarte prezent pe rețelele sociale și a făcut publică, nu demult, coperta celui de-al șaselea volum cu Fabian Risk. Este comparat adesea cu greii literaturii nordice gen Jo Nesbø, Hakan Nesser, Stieg Larsson sau însuși Henning Mankell.

Familist convins, la fel ca și protagonistul său, Fabian Risk, încearcă din răsputeri să nu amestece munca la romanele sale cu viața din afara ei. A debutat, în 2014, cu romanul Victimă fără chip, iar cărțile sale au fost publicate în peste treizeci de țări. Editura Litera a publicat toate cele cinci volume apărute până acum, traduse de Dana-Ligia Ilin: Victimă fără chip, Al nouălea mormânt, Minus optsprezece grade, Motivul X și X feluri de a muri. Ce îl atrage pe cititor în scrierile lui? Temele actuale, disecate cu minuțiozitate, personajele credibile și într-o continuă evoluție, cazurile sângeroase și criminalii demenți, acțiunea ramificată pe mai multe planuri și aventurile aproape non-stop.