Grădina cu povești: Călătorie pe urmele lui Abdulrazak Gurnah
Sunt în Paradis de peste 24 de ore și nu reușesc să mă obișnuiesc. Nici cu retorica iluzorie de carte poștală, nici cu duhorile disperării care mușcă încontinuu din miezul fructului, ca viermele din poezia lui Blake.
Am ajuns în Zanzibar cu un set de imagini de pe Pinterest și cu literatura lui Abdulrazak Gurnah în minte. Acum câteva săptămâni, doar vorbeam, în atmosfera zumzăitoare de târg de carte, despre Gurnah și despre ce-l face un mare scriitor, dincolo de Nobel și de gustul contemporan pentru un anume exotism biografic pe care el îl ilustrează din plin: profesor emerit la University of Kent, longlisted și shortlisted la Booker, editorul unei antologii despre Rushdie, autor al unei proze bântuite de mare, de alienare, de călătoria aproape mitică dintr-un spațiu insular și solar în literatura britanică instituționalizată, cu nodul bine strâns la cravată. Aici, însă, în vara aceasta perpetuă și un pic stătută, cu nisipul alb și aproape cremos, ca o înghețată de vanilie topită pe sub tălpi (nu reușesc să înțeleg cum de nu e nisipul ăsta fierbinte, la peste 40 de grade, dar învăț, cu fiecare secundă care trece, că am ajuns pe un tărâm al paradoxurilor), Africa simțită în swahili și scrisă în engleză are altă rezonanță.
Sunt trei Africi, de fapt, cele care mi se întâlnesc acum pe linia orizontului: Africa din mintea mea, cea din carte și cea reală.
Africa despre care scrie Gurnah în Paradis e cea continentală. O Africă a violenței, a supraviețuirii interioare căznite, a izgonirii inocenților din grădina primordială, a frumuseții aproape insuportabile, în contrast răvășitor cu fragilitatea umană. Yusuf, eroul a ceea ce poate părea un Bildungsroman, e de fapt un personaj în continuă călătorie inversă, în raport cu sine și cu lumea. Copil fiind, Yusuf crede că e trimis într-o călătorie cu unchiul său, Aziz. În fapt, Aziz e creditorul tatălui său, iar Yusuf reprezintă plata datoriei. E un copil dezrădăcinat, abandonat, transformat în obiect, care absoarbe lumea de pe poziția vulnerabilă a omului căruia i s-a amputat identitatea primară. Nu (se) știe cine ar fi dacă ar fi fost liber, nu (se) știe cine ar fi devenit dacă ar fi crescut iubit. Paradis e romanul copiilor „vânduți pe bani“, al celor scoși în afara unui hortus conclusus impregnat de reverb biblic și de poezie medievală. Gurnah e versatil inclusiv în manipularea elegantă a ochiului european, care poate se apropie de text prin intermediul propriei moșteniri culturale – o face inclusiv când citează indirect o carte de voiaj a unui autor african, călător în Rusia secolului al XIX-lea. Exotismul funcționează în ambele sensuri, iar Gurnah, profesor de studii postcoloniale, e conștient de codurile de lectură culturală pe care le manevrează în afara clișeelor și în favoarea experienței umane dezbrăcate de lectura politică.
Personal, recunosc că, dincolo de controversa legată de paralela făcută între Gurnah și Joseph Conrad (din nou, un subiect delicat politic, care a repus în discuție lectura „europeană“), de motivația Academiei Suedeze cu privire la felul în care Gurnah abordează condiția refugiatului, ce mă ține pe mine în frază, în pagină, în literatura lui e imaginea, e puterea ei de a construi și de a deconstrui: lumi, spații, identități, grădini.
Fructul fermecat al grădinilor din acest roman, care sunt grele de gustul rodiei și de parfumul portocalei amare, e povestea. Poveștile sunt vraja Africii și Gurnah însuși a declarat nu o dată că, deși îi adoră pe Coetzee și pe Ondaatje și consumă literatură cu voluptatea celor intoxicați de felul în care ficțiunea zămislește frumusețe, poveștile care au dat formă lumii sunt, pentru el, cele ale primei copilării – poveștile femeilor care integrau copilul în lumea adulților povestindu-i. Orice. Oricând.
– Mai zi-mi despre grădinile din orașul acela, îi ceru.
– Care oraș? o întrebă, temându-se să se miște.
– Acolo unde noaptea se înălța muzica prin aer, spuse fetița râzând, deși ochii ei îl scrutau atent. (…)
– Herat, zise. Noaptea, în grădină, călătorul a auzit glasul unei femei cântând, iar asta i-a răscolit simțurile.
– De ce?
– Nu știu. Poate pentru că era un glas minunat. Sau el nu era deprins să audă o femeie cântând.
Acum, cu tălpile pe nisipul ăsta impregnat, parcă, de irealitate, văd natura fabulatorie a acestui spațiu în desfășurare. Toți localnicii au de împărțit o poveste – toți vor să știe cum arată zăpada, cât de frig e în țara ta și de ce nu aveți acolo portocale. Mă trezesc gândindu-mă că dezrădăcinarea, exilul, fuga din calea pericolului au devenit realități europene nici măcar îndepărtate. Poate și de aceea ne recunoaștem în celălalt, ne fascinează insularitatea, căutăm, continuu, limbaje ale supraviețuirii dincolo de grădinile în care am înflorit prima oară. Poveștile sunt, exact ca în Africa din cartea lui Abdulrazak Gurnah, materia erotismului și a iluzoriei idei de acasă, hârtia de turnesol a apartenenței și a empatiei deopotrivă, solul fertil al Iadului și al Paradisului.
Unele dintre cele mai frumoase pagini scrise de Abdulrazak Gurnah sunt dedicate acestor dualități care doar repovestite capătă sens:
Avea să-i spună: „Dacă ăsta e iadul, atunci pleacă. Și lasă-mă să vin cu tine. Suntem amândoi în mijlocul pustietății. Ce poate fi mai rău? Oriunde am merge, n-ar fi nici o grădină cu chiparoși zdraveni și tufișuri fremătând în vânt, pomi fructiferi și nuanțe neașteptat de vii. N-ar fi nici parfumul amărui al sevei portocalilor pe timpul zilei și învăluirea caldă a parfumului de iasomie noaptea, nici aroma semințelor de rodie sau cea dulce a ierburilor. Nici susurul apei din bazin și din canale. Nici mulțumirea pe care ți-o dă crângul de curmali pe vipie. N-ar fi nici o melodie care să-ți răvășească simțurile. Ar fi ca un surghiun, dar cum ar putea fi mai rău ca aici?“ Iar ea ar fi zâmbit și i-ar fi atins obrazul, înfierbântându-l. „Ești un visător“, i-ar fi spus, apoi i-ar fi promis că aveau să-și facă o grădină a lor mai frumoasă decât aceea. (Abdulrazak Gurnah, Paradis)
Am plecat din Africa așa cum pleacă toți străinii – pe jumătate vrăjiți de cântecul grădinilor ei, pe jumătate zguduiți de cât de subțire și de supus hazardului e aici firul vieții. Pentru mine, metonimia poveștii a fost floarea de frangipani. Splendidă, luminiscentă, cu un parfum în care pare să se fi distilat o auroră. Din păcate, se fanează în numai câteva ore, așa că nu am putut aduce una cu mine. Mi-am amintit atunci de paragraful acesta din cartea lui Gurnah, în care grădina închide în cuvinte metafora fericirii și a libertății, a refugiatului pe urmele căruia gonesc demonii traumei și care-și găsește, în cele din urmă, sălaș tot în proiecția interioară, în lumea din spatele ochilor, acolo unde e mereu liber să-și inventeze un limbaj, un fruct, un liman, o grădină.
*Volumele din seria de autor Abdulrazak Gurnah sunt disponibile pe litera.ro.