Împreună

Apariția în limba română a celui mai important și mai lung studiu Harvard asupra fericirii e, în sine, un eveniment nu doar editorial, ci unul care, într-o situație „fericită” ar trebui să aibă reverberații sociale profunde. (E, în fond, una dintre cele mai extinse cercetării întreprinse vreodată care vorbește despre cine suntem și de ce suntem așa). Studiul, care acoperă o perioadă de 80 de ani, e semnat de dr. Robert Waldinger și dr. Marc Schulz și este, în mod real, un efort de-o viață de-a documenta resorturile intime ale celei mai volatile și fragile experiențe umane: fericirea.

Pentru Robert Waldinger, studiul fericirii s-a transformat, încet, încet, într-un efort personal de a-și curatoria viața pe măsură ce rezultatele studiului păreau să ducă în aceeași direcție. Una de o simplitate absolută, pentru conturarea căreia echipa de cercetători s-a folosit de tot instrumentarul științific – interviuri corelate cu analize de sânge, EKG-uri, RMN-uri, eșantioane de ADN și, una peste alta, documentarea continuă a experienței umane, declinate în n variante. Calitatea vieții depinde, în proporție covârșitoare, de calitatea relațiilor între oameni. O familie caldă, o comunitate în care să te simți bine integrat, un sistem de susținere format din oameni care investesc încredere și emoție în ceilalți sunt ingrediente ale unei vieți bune, ale sănătății fizice și emoționale mai importante decât achiziția materială și excelența profesională. 

Citește și: O aventură intelectuală. Imaginație și imaginar în literatura lui Amitav Ghosh

În celebra conferință TED (una dintre cele mai cunoscute din toată istoria TED), în podcastul lui Jay Shetty, în numeroasele sale apariții publice, dr. Waldinger, profesor de psihiatrie la Harvard, psihiatru, psihanalist și maestru ZEN, a povestit cum, pe măsură ce dovezile privind legătura dintre longevitate, fericire și relații profunde cu ceilalți creșteau, a început să-și facă mai mult timp pentru el însuși. Să-și permită o cină cu prietenii în timpul săptămânii, să fie mai prezent în viața de familie, să fie o persoană mulțumită de sine, în afara competențelor și excelenței sale profesionale. Relațiile bune, durabile, apropiate cu cei din jur au devenit un proiect personal – proiectul de viață al lui Robert Waldinger, bazat pe studiul început de Harvard în 1938 și încheiat în 2018.

Studiul, cunoscut drept  The Harvard Study of Adult Development, a urmărit povești de viață extrem de diferite – unele au inclus tragedie, alcoolism, boală psihică, altele hazard, schimbări în viața personală și profesională, performanțe, eșecuri, pierderi, aventură. La finalul studiului, concluzia lui Waldinger e că singurătatea ucide. La fel ca o boală gravă, ca adicția, ca un moment nefericit în trafic. 

Singurătatea nu ține de cât de activi social suntem. Putem fi profund singuri într-o relație, într-un aeroport aglomerat sau într-un birou plin, într-un Inbox doldora de task-uri și într-un calendar de întâlniri garnisit ca pomul de Crăciun. Putem fi crescuți de părinți indisponibili emoțional, captivi în relații de cuplu definite de înstrăinare, prezenți în viața copilului fără a face efortul de a-l cunoaște cu adevărat. Altfel spus, putem avea relații de durată fără a fi cu adevărat apropiați unii de ceilalți, fără a primi și a oferi căldură, fără a învăța să ascultăm și să vorbim unii cu alții. Fericirea nu e atât despre ce ne imaginăm – o viață lipsită de griji financiare, în care suntem admirați de ceilalți și iubiți de un număr de apropiați pare a fi cea mai populară fantezie – cât despre cât din potențialul nostru uman reușim să explorăm prin conexiuni empatice și profunde cu cei din jur.

Citește și: Paradisurile Hanyei Yanagihara

Social, filozofic și chiar și politic, fericirea a fost, dintotdeauna, un construct, o idee reluată și studiată la nesfârșit, în speranța că va putea fi prinsă într-o zi de aripă, defalcată în procente, în seturi de reguli, în to do &not to do. 

Cartea aceasta nu e despre așa ceva. E despre viața complicată a omului de azi (dar nu numai – începutul studiului se plasează, temporal, spre finalul marii crize financiare care a rămas în istoria Americii ca The Great Depression), prins între nevoi financiare, tehnologie, presiuni și dependențe de toate felurile, competitivitate toxică, relații tapetate cu tăceri. Despre cum starea de bine (singurătatea cronică și relațiile abuzive influențează, după cum arată studiul, hipertensiunea arterială, nivelul zahărului în sânge, procesele inflamatorii, declinul cognitiv și, în cele din urmă, speranța de viață) e un efect al conversației unui suflet cu alt suflet. Al momentului privilegiat în care ne simțim înțeleși, auziți, văzuți, acceptați, iubiți. Și în care putem fi noi înșine, împreună cu ceilalți, în afara orelor de program și a unei linii de credit.

Poate că nu era atât de complicat, până la urmă. 

Te-ar mai putea interesa și: