Let’s Talk About Zadie
Le răspunde criticilor ei. Niciodată polemic ci, mai degrabă, serios, argumentat, fără celebra țâfnă auctorială.
După un parcurs academic care include Cambridge și Harvard, Zadie Smith e, în mod paradoxal, poate, pentru mulți dintre cei care încă mai consideră accentele postcolonialismului curajoase sau, pur și simplu, teziste, o scriitoare old school. E studioasă și bine conectată la nivel de teorie, conștientă de presiunea care o urmărește încă de la debut (Dinți albi a fost un succes de critică și de public, în siajul căruia s-au născut toate celelalte romane ale ei), preocupată de mai multe genuri, pregătită să discute problemele pe care le ridică opera ei.
În ziua de azi, o autoare titrată, fiica unei mame jamaicane și a unui tată britanic, care își caută identitatea într-o literatură care se diversifică și se multiplică mai ceva ca pădurea ecuatorială nu mai șochează când scrie despre voce impregnată de identitate rasială sau despre peisajul șlefuit de background-ul cultural al privitorului. În interviurile recente, însă, Smith se declară epuizată de o etichetă de care se căznește să scape din 1997: the multicultural wunderkind.
Poate că noul ei roman, Impostorul, e tocmai trambulina curajoasă de pe care își orchestrează un nou salt, unul care îi complică viața (literară) spre deliciul cititorului voyeur care plonjează, cot la cot cu vocea narativă, într-un wonderland ficțional: un roman victorian, un ménage à trois, un scriitor de mâna a treia scăpătat, mai degrabă cu un ego gonflat de pretenții scriitoricești, o scenă literară piperată de ironii și intertextualități, cu Dickens și Thackeray care fraternizează convivial întru deșertăciunea orfană de viitor a unui pahar de Porto.
Zadie Smith își propune să scrie un roman victorian epurat de Dickens. Îl ocolește, îl înfruntă, îl pastișează, îl rescrie, îi dă replica și, în cele din urmă, îl ucide în pagină. Totul cu un flegmatism britanic desăvârșit.
Dincolo de această piruetă care împacă umorul cu tablouri de secol XIX lucrate cu minuțiozitate regizorală, Smith vorbește, prin personajul ei reflector, Eliza Touchet (un personaj care a existat, de altfel – Smith îi păstrează numele și elemente importante de biografie în roman) despre ce însemna să fii femeie în epoca victoriană, despre fake news și ideologiile vânturate populist pe la nasul unor mulțimi înfometate, despre diferențele sociale și religioase care alimentează resentimente latente, despre o Jamaică îndepărtată, uneori împopoțonată de clișee, allteori dezbrăcată de aburul ei de irealitate.
Impostorul reia temele atât de dragi lui Zadie Smith, identitatea și adevărul, într-o cheie adesea autoironică, sclipitoare intelectual și adictivă ca lectură.
Cum se poate scrie, în secolul nostru, un roman victorian care să te țină cu sufletul la gură? Probabil că așa, scriind despre campanii publice de dezinformare, despre ce se vede prin gaura cheii, într-o casă respectabilă, despre domni literați cu gulere slăbite, care pierd nopțile fluturând pahare goale și manuscrise atent editate de femei fără nume. Despre iubire, complicată atunci ca și acum. Despre bani, care fac și desfac amoruri, cariere și… cărți.