LiteraBlog Lou în carantină: Citește noua povestire exclusivă a lui JoJo Moyes

Lou în carantină: Citește noua povestire exclusivă a lui JoJo Moyes

Ca noi toți, și Lou Clark e în carantină. JoJo Moyes ne prezintă câteva momente din viața personajului ei popular din trilogia Înainte să te cunosc, disponibilă pe Litera.ro.

2 iunie 2020

– Louisa. Unde ți-e oala? N-ai oală!

Mama și-a vârât capul în garaj și a oftat când m-a văzut încercând să sortez cutiile cu haine.

– Uită-te la astea! Știi că tata nu poate scoate mașina de tuns iarba din garaj cu toate cutiile tale adunate aici.

În realitate, îi explicasem asta tatei înainte să le înghesuim în garaj, dar ridicase din umeri și spusese că n-avea nimic. Abia îl puteam vedea, întins pe un șezlong în iarba până la talie care acoperea micuța noastră grădină. Și-a deschis încă o bere.

– Tare păcat, a murmurat în timp ce lua o gură.

– Omul ăsta s-a antrenat pentru carantină toată viața lui, a spus mama în timp ce punea o cutie înapoi peste alta.

– Stă pe spate doișpe ore pe zi, cu pauze pentru mâncare. Haide, Bernard! În zece minute avem Aplauzele! În picioare!

– Nu li se mai spune așa, mama. Și chiar trebuie să particip? Trebuie să sortez cutiile astea.

– Tigaia aia de teflon nu a făcut destulă gălăgie săptămâna trecută. Poate ar fi mai bun fierbătorul de ouă cu o lingură de metal. Haide. Nu mai e mult. Te simți bine? Ești un pic palidă. Ai febră?

– Sunt bine.

Mama m-a privit cu neîncredere, apoi s-a întors și a intrat în casă.

M-am uitat la cele șase cutii cu haine vintage, prada de la licitații pe care o adusesem aici cu aproape două luni în urmă, și am oftat. Am închis ușa garajului cu un oftat și am plecat în căutarea unei oale mai gălăgioase.

Mă întorsesem în Anglia în martie, ceea ce făceam de patru ori pe an ca să îmi reînnoiesc stocurile pentru agenția mea de modă vintage, The Bees Knees.De obicei stăteam cu mama și cu tata și mă întorceam acasă la New York după o săptămână. Hainele veneau mai târziu într-un container de transport.

– Ciudat. Firma de transport spune că nu îmi poate trimite marfa nouă. Ceva legat de un virus, le spusesem părinților mei în timp ce îmi verificam emailul.

– Of, tot timpul e câte un virus. O să treacă. Am auzit că porcii iau virusul ăsta, dar nu-i vezi intrând în panică, nu?

– Să nu care cumva să te întorci la New York și să îmi lași toate cutiile alea să blocheze garajul, spusese mama.

– Am Chanel în cutia aia. Mai degrabă i-aș cumpăra propriul bilet pentru clasa întâi și aș trimite-o acasă înaintea mea.

Stătusem la telefon cu compania aeriană așteptând să îmi schimbe biletul și întrebându-mă pentru a cincisprezecea oară de ce nu îmi răspundea nimeni.

Apoi începuse carantina.

Și lumea se oprise. Paddy, prietenul tatei de la club, care știa pe cineva care știa pe cineva care era funcționar public, spusese că avea să dureze două, maxim trei săptămâni. Le-am sunat pe fetele de la Vintage Clothes Emporium. Le-am spus să îmi închidă raionul și că aveam să mă întorc în curând. Am aranjat o livrare de alimente online pentru Sam și el a spus că nu avea sens să mă grăbesc înapoi, fiindcă se spunea că paramedicii trebuiau oricum să se izoleze de familiile lor.

– Dacă o să dureze două săptămâni, o să-ți fie mai bine cu ai tăi decât blocată aici de una singură.

Fusesem ușurată că îl adusesem pe Dean Martin cu mine (era bătrân și nu-mi plăcea să îl las singur pentru mai mult de două zile). Sforăia în coșul lui la picioarele mele în timp ce îmi sunam clienții loiali și le explicam că eram într-o călătorie de afaceri, dar că aveam să mă întorc în curând cu un stoc nou.

– Doamne păzește-mă, ce câine urât! a spus tata plin de admirație, cum făcea de fiecare dată când intra în casă și îl vedea. Pun pariu că ar lua trei medalii de aur la Olimpiada Urâțeniei.

– Șșt, îi rănești sentimentele, am spus în timp ce îi acopeream lui Dean Martin urechile fine.

– Și el le rănește pe ale mele de fiecare dată când trage un vânt, dar nu mă auzi plângându-mă.

– Știm cu toții că nu câinele trage vânturi, Bernard, a spus mama.

Pe măsură ce trecuseră săptămânile, parcursesem mai multe stări, de la panică oarbă la anxietate, la neliniște, la furie și atinsesem un fel de resemnare. Era ca modelul celor cinci stadii ale durerii Kubler-Ross, dar cu patru mese pline de carbohidrați pe zi și cu mama pulverizând spray antibacterian pe orice persoană care se apropia la mai puțin de doi metri de ea. Chiar și înăuntru.

Părinții mei începuseră destul de bine, făcând salturi ciudate ca să evite oamenii pe trotuare și amuzându-se la paloarea vedetelor de televiziune care prezentau acum fără machiaj profesionist.

– Uită-te cum și-a făcut Sophie Raworth părul. Chiar începe să se priceapă. Mă întreb ce bigudiuri electrice i-au dat.

– Dar tipului de la meteo ii se vedeau firele cărunte ieri. Cred că a folosit cremă de ghete azi, arată ca un Thunderbird, spusese tata.

Eu și mama făceam exercițiile lui Joe Wick în fiecare dimineață în sufragerie, râzând și transpirând și încercând să nu ne lovim de măsuța de cafea. Comentam anunțurile zilnice de la radio ale guvernului și mama ataca bacteriile invizibile care s-ar fi putut infiltra în casa noastră cu vigilența și cruzimea unui asasin plătit, spălând cu clor clanțele, fiecare inel al perdelelor, labele lui Dean Martin. Ne lua temperatura de trei ori pe zi. Casa nu fusese niciodată mai curată. De două ori se apucase să-mi schimbe așternuturile înainte să mă fi trezit măcar.

Țineam reuniuni de familie pe Zoom, unde eu și Treena încercam să purtăm o conversație în timp ce Lila, copilașul ei și al lui Eddie, umplea ecranul de pupici umezi și mama își freca ecranul laptopului cu șervețele umede. Treena făcea zilnic tabele în Excel la Londra, în care compara ratele globale de deces și spitalizare. Pe lângă asta, mai făcea și mișto de teoriile conspirației pe care le citea mama pe Facebook. „Nu, mama, statul paralel nu ne-a transmis virusul prin aerul condiționat. Și nu, gargara cu apă oxigenată nu e o idee bună.” Ea și Eddie erau atât de riguroși cu educarea de acasă a lui Thom, încât învățătorii lui fuseseră forțați să îi roage să o ia mai ușor, fiindcă îi lăsa pe ceilalți copii în urmă. Cred că, la trei ani, bebelușa Lila știa să citească mai bine decât tata.

În fiecare săptămână mergeam la supermarket și stăteam cuminte la coadă, transpirând sub masca mea cu paiete (vechile obiceiuri erau greu de lepădat), dând din cap către oameni care ar fi putut fi vecini și evitând bărbați între două vârste care veneau țintă înspre mine de parcă ne aflam într-un joc maniac cu mașinuțe electrice. Îmi aduceam cumpărăturile sărăcăcioase acasă de parcă ar fi fost pradă de război. “Uite! Am găsit chiar făină! Și ceai Yorkshire! Era ultima cutie, așa că a trebuit să tușesc foarte tare pe lângă o femeie ca să o gonesc de la raion.”

Și în fiecare joi ieșeam să aplaudăm în fața ușilor de intrare și observam cât de drăguț era că toți vecinii vorbeau unii cu alții. Mama ne dădea coate ca să continuăm să aplaudăm până când ajungeam să ne lovim anemic mâinile una de alta ca niște foci extenuate.

– Nu vreau ca Siobhan de la 42 să spună că nu susținem Serviciul Național Medical, șuiera către noi.

– Mama, bați într-un vas, împarți brioșe pe care scrie Terapie Intensivă și porți un șorț pe care ai brodat IUBESC SERVICIUL NAȚIONAL MEDICAL. Cred că au înțeles mesajul.

Făceam asta de opt săptămâni, în fiecare joi. Îmi spuneam mie însămi că era un interludiu scurt și ciudat și că aveam să îl revăd pe Sam în curând. Viața mea reală avea să se întoarcă. Trebuia să încerc să mă bucur de timpul în plus pe care îl puteam petrece cu mama și cu tata. Și să nu mă mai deranjeze faptul că aveam o casă atât de mică, încât tata aplauda uneori de jos dacă mă auzea trăgând un vânt.

Dar, în realitate, mă luptam să păstrez veselia în casă. Părinții mei intraseră într-un soi de apatie. Eu și mama încetaserăm să facem exercițiile lui Joe Wick când soția lui frumoasă preluase programul și am recunoscut că ne făcea să ne simțim ca doi cartofi diformi când o priveam. Tata nu făcea decât să se uite la televizor sau să stea pe șezlongul lui din grădina sălbăticită. Îi era dor de prietenii lui din club, dar nu îi plăcea să vorbească la telefon sau pe calculator, așa că stătea doar și bombănea despre starea lumii, după cum spunea mama. Eu îl plimbam pe Dean Martin pe aceleași străzi pe care umblasem în copilărie și câinele arăta la fel de sătul de toate pe cât mă simțeam și eu (deși, ca să fiu sinceră, nu îl văzusem niciodată să arate altfel). Mă uitam pe Instagram și admiram checurile cu banane ale altora, apusurile neclare și corpurile lor tonifiate. Stăteam întinsă pe pat, mirându-mă de faptul că era din nou patru după-amiaza și încercând să nu-mi doresc să treacă odată și ziua asta.

Citește și: DOSAR DE AUTOR: JOJO MOYES, AUTOAREA ROMANULUI „ÎNAINTE SĂ TE CUNOSC”, BESTSELLER INTERNAȚIONAL DISPONIBIL PE LITERA.RO

În fiecare zi îmi verificam telefonul de 158 de ori, așteptând mesajele lui Sam. Monitorizam obsedată statisticile americane. Dacă nu mă suna la fiecare 12 ore deveneam convinsă că murise. La un moment dat, am încetat să mai ascult știrile pentru că mă făceau să mă tem de felul în care avea să arate lumea când aveam să o reîntâlnesc. În unele zile, mă simțeam ca și cum existam doar pentru momentele în care puteam vorbi unul cu altul.

Mi-e dor de tine.

Mi-e dor de tine.

Și mie mi-e dor de tine.

Uneori era ca și cum asta era tot ce ne spuneam unul altuia. Îmi era dor de Sam ca și cum cineva îmi scosese un organ vital din corp. Puteam închide ochii și știam exact care era senzația pe care o aveam când mă odihneam sprijinită de el, cu capul pe pieptul lui, cu piciorul petrecut peste al lui. Felul în care mă înconjura brațul lui, lipindu-mă de el. Îmi era dor de diminețile noastre de duminică în restaurantul din Columbus Circle, de serile de vineri în care comandam mâncare acasă și de plimbările noastre prin Grădina Botanică din Prospect Park. Îmi era dor de glumele noastre proaste și de hainele noastre amestecate în coșul de rufe și de el așteptându-mă pe motocicletă în fața magazinului, când ieșea mai repede din schimb.

Era un moment, în fiecare dimineață, când mă trezeam și mă întindeam orbește după el. Când îmi dădeam seama că nu era acolo, era ca și cum în fața mea s-ar fi deschis o prăpastie peste care trebuia să sar doar ca să reușesc să îmi încep ziua.

– Mă simt ca și cum chestia asta nu o să se termine niciodată, i-am spus în ultima noastră convorbire telefonică.

Nu avusesem multe să îi povestesc. Ceea ce avea el de povestit – apelurile de urgență, schimbatul nesfârșit în echipamentul de protecție, extenuarea, moartea, oxigenul, sirenele sirenele, sirenele – despre astea nu voia să îmi povestească.

– Știi ce spun alpiniștii? m-a întrebat după un moment. Nu te uita în sus. Uită-te doar la picioarele tale. Pas cu pas, Lou. Până știm că suntem pe ultima sută de metri.

Am încercat să nu mă plâng în legătură cu felul în care mă simțeam. El avea de-a face cu viața și cu moartea în fiecare zi. Eu aveam de-a face cu faptul că tata mâncase bomboanele de ciocolată pe care le pusesem la păstrare în dulapul de deasupra aragazului.

– Ai grijă de tine, i-am șoptit.

Repetam superstițioasă replica asta de fiecare dată când închidea telefonul.

În următoarea săptămână m-am trezit că îmi trimisese Lydia de la Vintage Clothes Emporium un e-mail. Credeam că voia să mă întrebe de una dintre rochii – ne vindeam des stocul unei alteia –, dar tonul serios al e-mailului nu-i stătea în fire.

Deci, proprietarul spune că nu își poate permite să ne scadă chiria. Vorbim de zile întregi, dar concluzia e că ar trebui să închidem. Cel mai bine ar fi să mutăm totul online. Îmi pare foarte rău, dar nu avem de ales. Oricum abia făceam destul cât să putem trăi.

Poate discutăm să facem ceva online împreună?

Ai grijă, scumpo. Ne e dor de tine.

Lydia xxx

Am citit e-mailul de două ori, fără să-mi vină a crede, deși de săptămâni întregi îmi făcusem griji că această zi avea să vină. M-am așezat și mi-am pus capul în mâini. Cuvintele ei îmi răsunau în minte.

Ăsta era sfârșitul. Afacerea mea se terminase. Și fără două salarii nu aveam cum să plătim chiria pentru apartamentul nostru. Toate lucrurile pentru care mă străduisem, pentru care muncisem în ultimii cinci ani se destrămau în jurul meu.

– Te simți bine, iubito? Ești groaznic de palidă, a spus mama când am coborât în sfârșit.

Și-a pus imediat mâna pe fruntea mea. Nivelul de ipohondrie din casă începea să se apropie de nebunie. Orice tuse, strănut sau semn de oboseală făcea cel puțin un membru al familiei să țipe COVID! și să se retragă la o distanță sigură. Cel mai rău lucru era că începeai pe bune să îți imaginezi că aveai simptome. Mi-era rău? În mod sigur mi-era rău. Era asta cumva o durere de plămâni?

– Sunt doar obosită, am spus și m-am așezat la masă.

Eram obosită. Mai obosită decât fusesem vreodată. Citisem un articol despre treaba asta: se părea că pandemia activa nu știu ce parte din amigdala cerebrală care te făcea să vrei să fugi de un urs sau așa ceva. Și când nu puteai vedea ursul, bietul tău creier obosea chiar mai tare. Încercasem să îi explic Treenei pe Zoom cu o zi înainte și remarcase că era destul de sigură că nu exista nici un urs, sau în cazul meu nici o amigdală cerebrală. A trebuit să îi reamintesc că supraviețuisem căderii de pe o clădire, așa că ar fi fost mai bine să tacă din gură, iar mama intervenise și spusese „Ce, aveți doisprezece ani?”

Nu puteam să îi spun adevărul.

– Pur și simplu nu dorm prea bine. O să fiu în regulă, am spus.

Mama mi-a aruncat privirea pe care o au mamele atunci când e evident că nu cred un cuvânt pe care îl spui și au de gând să scoată toate informațiile din tine în secunda în care se termină Loose Women la televizor, apoi a continuat să dezinfecteze fărașul și mătura.

I-am spus lui Sam pe Skype seara. Uram să îi dau vești proaste, știind că își petrecea toată ziua înotând în vești proaste.

– Păi… poate o să găsești un alt mod de a vinde, a spus el în timp ce își freca fața.

Arăta extenuat.

– În Manhattan? Și cine o să vrea să cumpere hainele altcuiva după toate astea oricum? Oamenii o să fie terifiați de germeni. Probabil că o să existe ceva lege nouă care spune să fierb toate hainele înainte să le vând.

– Nu știi asta încă.

– Și cum o să ne permitem apartamentul?

– Avem niște bani strânși.

– Dar nu suficienți.

– Ce-ai zice tu să ne facem griji în legătură cu asta când suntem din nou împreună…?

– Îmi pare rău. Sunt doar… tristă, presupun. E ca și cum totul s-ar sfârși și nici măcar nu am avut șansa să îmi iau adio.

– Nu s-a sfârșit totul. Suntem în regulă, nu? Uite, poate că asta o să ne forțeze să luăm niște decizii.

Probabil că arătam sceptică.

– Totul se schimbă, Lou. Poate că e timpul să ne schimbăm și noi.

Eu și Sam eram campioni mondiali la a nu lua decizii, dacă era să mă iau după ce spunea sora mea. Lăsam totul pe ultima sută de metri. Discutam regulat despre întoarcerea în Marea Britanie – ne era dor de familiile noastre și Sam voia să locuiască în casa lui, nu într-un apartament micuț și foarte scump. Dar nu ne puteam convinge să plecăm. Vorbisem despre o familie – să o văd pe Eddie însărcinată cu Lila mă făcuse să îmi doresc un copil, și după cum spunea tata (cam des), timpul trecea. Eu, mama și tata ne uitam pe ecran cum copiii se jucau în spatele lor și mama spunea cu lacrimi în ochi că rata copilăria lor. Simțeam un junghi de tristețe la gândul că fiecare lună petrecută departe de Sam era o șansă pierdută. Ne spuneam unul altuia că aveam să vorbim neapărat despre asta când aveam să mă întorc. Sau când nu era atât de obosit după serviciu. Ne puteam elibera programul ca să discutăm totul. Dar cumva, atunci când era vorba de o conversație care ar putea schimba totul (unde locuiam, dacă ne căsătoream, ce puteam face în privința afacerii mele), nici unul dintre noi nu era vreodată suficient de pregătit – sau de matur – ca să înceapă conversația.

Și, ca să fiu sinceră, nici nu eram sigură ce voiam în afară de Sam.

– Când mă întorc, am spus.

– Presupun că am putea vorbi acum, dar…

– Ești obosit. Nu e un moment bun.

Sam și-a șters ochii și mi-am dorit să îl strâng în brațe.

– Mi-e dor de tine.

– Mie îmi e mai dor de tine.

– Imposibil.

Sam a zâmbit și m-am simțit mai bine pentru un moment, așa cum se întâmpla de fiecare dată când Sam îmi zâmbea. Dar când a ieșit de pe Skype, am descoperit că ochii mi se umpluseră de lacrimi neașteptate.

Stăteam la coadă în fața supermarketului când l-am văzut. Stăteam pe bulinele lipite pe jos pentru distanțare, la doi metri unii de alții, înaintând cu măștile pe față și încruntându-ne la oricine se apropia prea tare – când am realizat că bărbatul care stătea la trei metri în spatele meu părea familiar. Stătea cu burta atârnându-i peste pantalonii de trening, cu trunchiul aplecat cu un aer de extenuare peste un cărucior triplu în care trei copii mici țipau și se loveau unii pe alții cu biberoane.

Și-a tras masca în jos în timp ce îmi mijeam ochii.

– Patrick? am zis în timp ce mă holbam la el.

– Lou! a spus el.

Cei doi oameni dintre noi s-au dat înapoi, ca și cum conversația noastră ar fi putut genera germeni.

– Ești… arăți… uau! Sunt… ai tăi?

Patrick a schițat un zâmbet.

– Da! Toți trei! E… grozav să fii tată. Pur și simplu… grozav. Cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată. Doamna ia o mică pauză astăzi, așa că am zis că îi iau eu cu mine.

– Credeam că nu ai voie cu copii în supermarket.

– A, îi las afară. N-o să-i ia nimeni. S-a uitat la ei pentru o clipă și apoi a spus din nou, ca și cum ar fi vorbit singur: Da. N-o să-i ia nimeni.

– Grozav! Ce mai face familia ta?

– Bine, a spus și s-a frecat la ochi. Toată lumea e bine. Viața e grozavă. Mda, nu am avut prea mult timp să fac sport, deci nu sunt tocmai în formă momentan. Dar… știi tu. O să redevin vechiul Ironman cât de curând.

– Desigur.

Mi-am luat cu diplomație ochii de la burta lui. Ne-am uitat unul la altul timp de un minut, ca doi oameni care fuseseră cândva uniți și acum nu pot înțelege ce îi unise unul de altul în primul rând.

– Deci… locuiești încă la New York?

– Da. Sunt aici până când se termină carantina și apoi…

– …sari direct în avion.

– Da.

– Da. Vremuri ciudate… vremuri ciudate.

Nu era doar faptul că nu arăta ca Patrick. Arăta ca cineva care îl mâncase pe Patrick. Tocmai încercam să mă adaptez acestei noi versiuni a fostului meu logodnic, când a spus:

– Păcat de domnul Traynor.

Am ridicat privirea.

– N-ai auzit? A murit. Weekendul trecut.

Totul s-a oprit în loc.

– Ce-ai spus?

– Domnul Traynor.

Îmi bâzâia capul de nu puteam auzi nimic.

– Știi tu, tatăl lui Will.

Când am continuat să mă holbez, a adăugat:

– Am citit în ziar. Covid. Era la secțiunea de știri și în anunțurile de la sfârșit. Ultimul număr din Stortfold Recorder.

– Dar – dar are un bebeluș.

– Șase ani. Știu. E foarte trist. Dar era bătrân. Toată lumea spune că trebuia să se păzească mai bine.

M-am întors și am plecat înainte să mai poată spune ceva. Nici măcar nu eram sigură unde mergeam. Știam doar că mi-era greață și eram amețită și trebuia să plec de la coadă. Am înregistrat vag că a strigat după mine „Mă bucur că te-am văzut!” în timp ce traversam parcarea.

Domnul Traynor era prima persoană pe care o cunoșteam care murise cu adevărat de Covid. Până în acel moment, virusul fusese ceva abstract, un monstru neclar la orizont. Dar domnul Traynor? M-am gândit la bunătatea lui atunci când începusem lucrul la ei acasă. Afecțiunea blândă pe care o avusese pentru Will. Am simțit o tristețe enormă pentru doamna Traynor, în ciuda divorțului lor. M-am gândit la Lily. Abia vorbisem în acest an și acum totul era groaznic. Una dintre ultimele ei legături cu tatăl ei dispăruse. Chestia asta era reală.

Totul se schimbase.

Am încercat să îl sun pe Sam de trei ori în acea seară, dar n-a răspuns, și m-am luptat cu un sentiment de panică din ce în ce mai puternic. Am umplut cada și am plâns în timp ce robinetele erau pornite, ca să nu mă audă părinții mei. M-am simțit brusc copleșită, ca și cum toate lucrurile bune din viața mea pe care le luasem de-a gata dispăreau pur și simplu ca niște baloane de săpun. Mi-am coborât capul sub apă și, pentru prima dată, m-am întrebat dacă viața mea – viața oricui – avea să mai fie vreodată la fel.

Asupra mea s-a coborât un fel de întunecime de care nu mai puteam să scap. Am încetat să mai ascult știrile, incapabilă să interacționez cu tristețea altor oameni. Mă ascundeam în camera mea și mă ghemuiam cu Dean Martin, întrebându-mă dacă exista vreo metodă să mă întind și să dorm până când trecea totul. Veneau e-mailuri de serviciu și nu aveam energia să răspund. M-am gândit la faptul că nu aveam să mai merg la Emporium cu fetele, că nu aveam să ne mai minunăm de broderia unei salopete Ossie Clark, că nu aveam să mai probăm paltoane de lână din anii `70 care miroseau ca și cum cineva din anii `70 încă trăia în ele. Am plâns pentru visul vieții mele. Era ruinat. Distrus.

Mama trecea pe lângă dormitorul meu oftând și pufnind și mă întrebam iritată dacă nu poți face nimic în casa asta fără să știe ceilalți. Toate rețelele sociale păreau să fie pline ori de urlete de anxietate, ori de pâini făcute în casă, așa că am încetat să mă mai uit.

Treena mi-a scris de mai multe ori și mi-a spus că mama își făcea griji în privința mea. Mama mi-a adus ceai și mi-a spus să o sun pe Treena, care își făcea griji în privința mea. Tata a bătut la ușă ca să mă întrebe dacă mai erau bomboane de ciocolată.

– Nu-mi place să merg la supermarket singur. Îmi face scârbă.

Sam mi-a scris de două ori. Îmi pare rău. Situația e rea aici. O să te contactez când pot. Te iubesc xx

M-am uitat prin pozele cu el din telefonul meu, poze cu noi râzând împreună în altă lume, de frica faptului că poate începusem să uit cum arăta. În cele mai întunecate momente mă întrebam dacă aveam să îl mai văd vreodată. Dacă lua virusul și murea acolo, departe de toată lumea, înconjurat de fețe acoperite de măști și viziere de protecție? Sam era genul de persoană care ar fi pus pe primul loc siguranța altei persoane. Genul de persoană care ar fi împrumutat cuiva masca lui, care ar fi îmbrățișat o persoană infectată dacă ar fi ajutat. Mi-am dorit să nu fi citit toate poveștile despre oameni sănătoși care luaseră virusul și muriseră câteva zile mai târziu. Gândul îmi făcea greață, așa că îmi ridicam genunchii la piept și închideam ochii strâns. Apoi adormeam din nou.

La un moment dat în aceste zile ciudate și neclare, mama a dat buzna în camera mea cu un teanc de haine proaspăt spălate, le-a trântit pe comoda mea și a spus:

– Haide. E timpul să te ridici din pat.

Mi-am tras plapuma peste cap și am mormăit.

– Nu pot. Nu mă simt bine.

– Nu. Ești puțin tristă. E o diferență.

– Sunt prea obosită.

– Ridică-te. E joi seară. Timpul pentru Aplauze.

– Of, pentru numele lui Dumnezeu! Mama, nu-mi pasă ce cred vecinii.

Părinții mei începuseră să mă irite cu adevărat. Mama a tras perdelele și s-a încruntat când a văzut colecția de căni de pe noptiera mea.

– Nu e vorba de vecini. E vorba de faptul că trebuie să ne arătăm susținerea pentru ceea ce fac oamenii ăștia. Oameni ca Sam al tău. Nu e ca și cum ne-au cerut să facem altceva decât să stăm în fund pe canapea. Haide. Sus cu tine!

– Nu pot. Am început să plâng. Afacerea mea s-a dus. Fetele nu pot plăti chiria și nu mai avem economii. S-a dus, mama. Totul.

Mama s-a oprit în fața patului meu și a așteptat să mă opresc, dar eu nu eram în stare. Nu știam ce se întâmplă cu mine.

– Îmi pare rău, scumpo, a spus în final, e greu. Știu cât de mult a însemnat afacerea aia pentru tine. A răsuflat prelung. Chestia asta provoacă atâta suferință pentru atâția oameni. S-a întins spre mine și mi-a luat mâna într-a ei, iar eu i-am strâns-o. Apoi a tras plapuma de pe mine și a aruncat-o pe jos în timp ce eu îmi trăgeam nasul. Acum sus cu tine! Și dă-te cu niște ruj și niște fard de obraz. Piaptănă-te. Arăți ca un weekend ploios în Hull.

Am ieșit la opt fără un minut, clipind în lumina nefamiliară a zilei. Mama a stat în fața porții în timp ce eu și tata aplaudam letargici în spatele ei. Mama bătea cu o spatulă într-o oală de cupru pe care o curățase anume pentru acest scop („Nu vreau să o aud pe Carole zicând că nu știu cum să folosesc un burete din sârmă.”) și Dean Martin lătra, așa cum făcea în fiecare joi la auzul gălăgiei neașteptate din jurul lui.

Brusc, totul a început să pară cel mai inutil gest din lume. Cui îi păsa, în afara lăudăroșilor de pe rețelele sociale? Am ascultat chiuitul și claxoanele, și bătăile în oale, și pe doamna Fitzwilliam chinuind cimpoiul lângă apartamente în speranța că cineva avea să o pună pe Youtube. Mi-am verificat ceasul pe furiș ca să știu cât mai trebuia să stau acolo.

Apoi am observat copiii.

Uitasem complet că existau copii pe stradă. Nimeni nu se mai juca pe afară acum. Nici o trotinetă nu aluneca pe lângă ușa noastră, nici o minge de fotbal nu zbura prin grădina micuță din față. Nimeni nu se mai jucase pe stradă de săptămâni întregi.

Doi dintre ei stăteau în grădina casei de vizavi, palizi și obosiți, uitându-se la părinții lor cu fețe neliniștite. Mi s-a părut că și ei, copiii, arătau mai triști decât mă simțeam eu.

Mama mi-a urmărit privirea.

– Bieții de ei! Sigur mor de plictiseală. Majoritatea dintre noi avem niște grădini cât un timbru. Micuții din apartamente n-au nici măcar atât.

Expresiile lor mi-au rămas în minte când am închis ușa din față. În acea seară am stat strivită între mama și tata pe canapea, privind cum familiile din Goggleboxse uitau la alți oameni la televizor. M-am întrebat cum ar fi fost dacă aș fi avut șapte ani și aș fi fost blocată între patru pereți 23 de ore pe zi. Timp de luni întregi. Când eram copii, hoinărisem pe străzile noastre pe biciclete sau pe jos, un grup parțial sălbatic, provocându-ne unii pe alții să ne băgăm mâna în tufele unde erau cuiburi de viespi sau să sărim de pe acoperișul garajului. Ceea ce îmi aminteam cel mai bine din copilărie era libertatea. Nu un monstru amorf care te ținea închis în casa ta ca pe un prizonier și care amenința să îți ucidă bunicii dacă încercai să îi îmbrățișezi.

N-am putut dormi în noaptea aceea. La unu și un sfert m-am înfășurat în halat și m-am dus în garaj. Strada era atât de tăcută că puteai auzi foșnetul păsărilor în copaci. Am deschis ușa garajului cu un scârțâit, am aprins lumina fluorescentă și m-am uitat țintă la cele șase cutii enorme pline de marfă acum inutilă, gândindu-mă

Ziua următoare am postat pe grupul de WhatsApp al străzii (care începuse ca un mijloc de a prelua cumpărăturile celor vulnerabili, dar acum părea să fie folosit în principiu pentru plângeri legate de parcări, gălăgie și denunțări în stil Stasi a persoanelor care se vizitaseră una pe alta în grădina din spate).

„Spuneți-mi care e personajul vostru preferat de la televizor sau din povești și câți ani aveți. Vă fac un costum pentru Aplauzele de săptămâna viitoare. Nu aveți nevoie de bani.

Louisa Clark de pe Renfrew Road 17

(The Bees Knees Clothing Agency)”

Timp de o zi nu s-a întâmplat nimic. M-am întrebat dacă oamenii credeau că era o păcăleală sau dacă eram pur și simplu puțin ciudată. Și apoi, la ora șase, mi-a bâzâit telefonul cu sunetul de la WhatsApp.

„Dacă ești doamna de vizavi, aș vrea să fiu prințesa Elsa din Regatul de gheață. Am opt ani. Fratelui meu îi place Unde-i Wally?. Are cinci ani. Michelle Rodman. Nr. 14.”

– Mama? O știi pe Michelle Rodman?

– Oo, da, ce fetiță adorabilă! Are un păr roșcat minunat.

– Vrea să fie o prințesă. O să îi fac un costum.

– Ce drăguț! Se încruntă pentru o clipă. Te avertizez… îi place mâncarea. Să fii atentă să nu-i faci un costum… prea mic.

– Am înțeles.

Am trecut strada spre numărul 14, am sunat la sonerie și am rugat-o pe mama lui Michelle Rodman să își cheme fiica la fereastră ca să îmi fac o idee despre măsurile ei. Fata a stat nemișcată, zâmbindu-mi timidă prin geam, apoi fratele ei a sărit și mi-a scos limba. Am ridicat degetele mari către ei în semn de aprobare și am plecat.

Mi-a luat o după-amiază. Am săpat prin cele două cutii cu haine din garaj, am desfăcut un halat de casă albastru-deschis din satin și am așezat peste el o perdea lucioasă din dantelă. Unde-i Wally? a fost puțin mai dificil, dar am reușit să strâmtez un tricou dungat. Am făcut un ciucure dintr-un ghem de lână și o bucată de carton, apoi l-am cusut pe o căciulă veche de-a lui Thom. I-am arătat mamei rezultatul și a bătut din palme.

– O, da, o să le placă la nebunie, Louisa! Chiar ești extrem de talentată cu acul și ața.

Cel mai important lucru era că toată ziua trecuse fără vreun efort. Fusesem atât de adâncită în munca mea că abia avusesem timp să îmi fac griji în privința vieții mele. În acea noapte am dormit zece ore și jumătate.

O zi mai târziu am primit un mesaj de la numărul 27.

„Poți să îmi faci un costum, te rog? Am nouă ani și vreau să fiu Cap-de-Mort.”

Asta era ușor. Am găsit o pijama verde-închis pe care am scurtat-o și căreia i-am modificat gulerul. Fața personajului era partea mai complicată, dar aveam să las părinții să găsească o metodă de a-i da jos nasul copilului lor.

Cererile au început să vină în valuri după asta. Am avut Pippi Șosețica, RuPaul, Mica Sirenă (i-am făcut părul din niște lână portocalie pe care am cusut-o pe o banderolă) și Lyra din Materiile întunecate. Mă ajuta să am ceva de făcut în timpul zilei, să mă trezesc cu o sarcină și să simt că realizasem ceva la final. Mama și-a scos mașina de cusut și a început să mă ajute, tricotând un fular pentru Harry Potter și modificând colanți vechi pentru Batman. A găsit o cămașă veche de noapte a bunicului din care să putem face un Wee Willie Winkie. Am stat amândouă în fața sertarului deschis și ne-am uitat la materialul moale din mâinile ei.

– Mă bucur că nu e aici să vadă asta, a spus mama în timp ce împăturea materialul cu blândețe.

– Și eu.

Am strâns-o scurt în brațe, șocată de cât de ciudată era senzația de a fi brusc atât de aproape de alt om.

Joi dimineață am mers cu mama de-a lungul străzii noastre și am lăsat costumele în pachete în fața caselor celor care le ceruseră, bătând la uși ca să știe că fuseserăm acolo. Apoi am așteptat.

La opt fără cinci, după ce mama și-a ales cea mai bună oală și cea mai proastă lingură de lemn („Le tot rup”), am ieșit pe scările din față. Tata a ridicat o bere către vecinii de vizavi. Unii dintre noi am murmurat niște saluturi, mormăind pe sub mustață despre cine se îngrășase și cine își făcuse o tunsoare nefericită. Sid, care susținea că fusese cândva basist pentru AC/DC, și-a ridicat chitara, dar toată lumea a țipat „Nuuu, Sid”, așa că s-a întors înăuntru. Nu era drept să supui lumea la o altă interpretare a piesei „Smoke on the Water”, și la o pandemie globală în același timp.

– Nu le-au purtat, am spus cu tristețe, uitându-mă în jur.

– Nu toată lumea a ieșit încă, scumpo. Poate că sunt încă la ceai, a spus tata.

– La opt seara? Nu suntem continentali, a spus mama.

Și apoi, chiar când primele chiote au răsunat pe stradă, a apărut Cap-de-Mort. Părinții lui îi trăseseră un ciorap alburiu peste față ca să îi estompeze trăsăturile. Trebuia să recunosc că era remarcabil de înfricoșător. I-am făcut cu mâna și am aplaudat energic. Apoi a ieșit Lyra în fața părinților ei, cu o vidră de pluș pe umăr. Copiii s-au îndreptat spre porțile grădinii, strigându-și unii altora numele personajelor lor și arătându-și costumele. Vecinii au început să strige unii la alții peste gălăgia oalelor și a tigăilor. „Pippi Șosețica. Unde-i Wally. Ursulețul Paddington.”

– Ce se întâmplă?

– O petrecere cu costume. Ca să se mai înveselească și copiii un pic.

– Îmi place prințesa Anna!

– E Elsa.

– Pfff, până și eu știu care e Anna și care e Elsa, a mormăit tata.

Copiii care nu răspunseseră au început să le șoptească părinților. Câțiva s-au uitat în direcția mea și au arătat spre mine. Mama lui Pippi a venit la mine și s-a oprit la cei doi metri obligatorii de noi.

– Adoră costumul. Vrea să îl poarte când se culcă. Mulțumesc, chiar a înveselit-o, a spus ea.

Fetița s-a uitat timidă la mine.

– Cu plăcere. Arăți grozav, am spus eu.

Pippi a dat să mă îmbrățișeze, dar mama ei a tras-o înapoi repede. Am stat pe loc și ne-am zâmbit stângaci una alteia. Maniere de pandemie.

I-am povestit lui Sam seara. Voiam să îi spun ceva frumos. Mă sunase pe Skype imediat după ce se întorsese de la serviciu și i-am privit umerii gheboșați. Apoi m-am uitat la avizierul nostru cu programări la dentist la care nu mai aveam să mergem și cu biletele de la un concert din Central Park care fusese anulat, și la fotografiile cu noi împreună. Nevoia mea de a fi cu el era atât de intensă, că îmi venea să sparg ecranul laptopului ca să încerc să trec prin el.

– Sună super, a spus el.

A zâmbit, dar ochii îi erau roșii și avea urme în jurul nasului de la masca pe care o purta constant.

– O să fac ceva pentru adulți săptămâna viitoare.

– Nu te forța prea tare. Arăți… obosită, a spus el.

– Sunt în regulă.

– Spune femeia care a adormit în timp ce vorbea cu mine aseară.

Mă trezisem cu capul pe masă și cu un ecran negru care arăta apartamentul nostru. Sam proptise de ecran un bilet pe care scria Am plecat la serviciu. Te iubesc xxx

– Cum a fost azi?

S-a uitat în jos pentru un moment, apoi a clătinat din cap.

– Nu grozav.

Am stat în tăcere, contemplând suferința din spatele acelor două cuvinte.

– Te rog să ai grijă de tine.

– O să am.

Sam a schițat un zâmbet.

– Serios. E drăguț gândul că îmbraci toată strada în costumele tale. Îmi amintește de faptul că există viață în afară de chestia asta.

– Păi, de ce să nu găsesc o utilizare pentru toate hainele astea, nu?, am întrebat încercând să nu las tristețea să îmi inunde vocea.

Nu i-am spus că munca la mașina de cusut era singurul lucru care mă ajuta să nu mă sparg în bucăți. Că în momentele în care nu o făceam ori plângeam de oboseală, ori îmi era greață de frică. Uită-te la picioare, mi-am spus și m-am forțat să îi zâmbesc înainte să terminăm apelul, un zâmbet imens, încurajator. Eu și mama am săpat prin cutiile din garaj și am scos toate hainele din anii ‘40 și ‘50 pe care le-am putut găsi. Plănuisem inițial să le oferim oamenilor haine pentru Ziua Victoriei în Europa, dar majoritatea costumelor și rochiilor erau mult prea mici pentru taliile moderne.

– Am putea adăuga niște bucăți de material aici. Dăm jos nasturii de pe ăsta și îl lărgim, a spus mama ridicând un set de tweed.

– Nu știu dacă cusăturile alea o să țină. Ce am putea face în loc de asta?

– Nu cred că treaba cu personajele de poveste o să funcționeze cu adulții, a spus mama seara în timp ce vorbeam pe Zoom cu Treena.

– Dar nu vrem cocote și vicari. Sau Vestul Sălbatic. Sau toate celelalte chestii în care se costumează oamenii de obicei. De obicei sunt pornografice. Nu-i așa?

– Tata ce o să poarte? a întrebat Treena.

– Tatăl tău nu vrea să participe. Abia îl pot face să iasă în prag.

Treena afișă expresia ei gânditoare. Cea despre care tata spunea că o făcea să arate de parcă se chinuia să depună un ou.

– Aplauzele sunt pentru eroii din Serviciul Național de Sănătate, nu-i așa? Spune-le să se costumeze în eroii lor, a spus Treena.

De data asta răspunsurile ne-au inundat în așa hal, că eu și mama abia puteam ține pasul. Aveam două Malala și un Kenny Dalglish, un Churchill și un David Bowie. Aveam un Stirling Moss și un Prince. Greg Abbott de la 43 ne-a trimis o poză cu el în chiloți și apoi un mesaj în care își cerea scuze și spunea că intenționase să o trimită la Weight Watchers.

– Weight Watchers pe dracu’, a spus tata.

De data asta se părea că toți vecinii se implicaseră. Când mama a mers la magazinul din colț după lapte, două persoane au oprit-o ca să își ia măsurile și alții ca să îi spună despre accesoriile pe care le găsiseră în poduri sau în fundul dulapurilor. O fată pe nume Melanie, care venise acasă de la Facultatea de Artă, a întrebat pe WhatsApp dacă își dorea cineva să fie fotografiat în acea seară și a spus că dacă am expune fotografiile în primărie după aceea ar fi o metodă frumoasă să ne amintim de o perioadă ciudată a vieților noastre. A trebuit să negociez cu doi vecini cărora nu le puteam îndeplini dorințele („Nu am rochii de bal din secolul 18. Și nu, nu știu cum am putea să fac un costum de Brad Pitt”). Eu și mama lucram toată ziua, desfăcând haine și cosându-le din nou, chiar vopsind de două ori. Nici măcar anunțurile de la guvern nu ne puteau strica buna dispoziție. Mama abia mai avea energie să spună „Așa să știi!” când tata spunea, ca de obicei, „Tacă-ți fleanca de javră!”

Am terminat târziu în după-amiaza de joi. Stăteam la masa din bucătărie, înconjurate de resturi de material, de fermoare rupte și de rămășițele hainelor care fuseseră cea mai valoroasă marfă a mea la picioare. Ne-am lăsat pe spate în scaune în timp ce mama lega o panglică în jurul ultimului pachet. Ne-am umflat obrajii una către alta.

– Crezi că o să le placă?

– În secunda asta mă doare fix în cot, Louisa. Am făcut ce am promis.

Mama și-a dat la o parte părul de pe față și apoi și-a verificat ceasul.

– Unde e taică-tău? L-am rugat să ne facă o cană cu ceai acum o jumătate de oră.

Am închis ochii și apoi am realizat că era foarte posibil să adorm și să ratez aplauzele de la ora opt dacă mai țineam ochii închiși mult timp. Nu credeam că mai fusesem vreodată atât de obosită. Când am deschis ochii, mama se uita la mine.

– Uită-te la tine. Când ai terminat de cusut azi-noapte?

– Pe la două fără un sfert.

– Ai simptome? Știi că oboseala e unul dintre…

– Am stat doar până târziu, mama.

Mama a clătinat din cap.

– Bernard? S-a ridicat și și-a băgat capul în cealaltă cameră. Bernard? Of, m-am săturat deja de el!

– Lasă, mama. Fac eu ceai.

Dar obrajii mamei erau neobișnuit de roșii.

– Nu, Lou. Nu e în regulă. Nu face decât să stea aici zi după zi, spunând că se simte groaznic. Nu ajută cu nimic. Crezi că eu nu sunt deprimată? Crezi că eu nu vreau să plâng un pic de fiecare dată când mă trezesc de dimineață sau când stau în pat noaptea, făcându-mi griji legate de viitor? Mi-e dor de cursuri de nici nu îți poți imagina. Mi-e dor de excursiile mele la Londra. Mi-e dor de nepoții mei de parcă mă doare ceva fizic. Dar cineva trebuie să țină toată șandramaua asta pe picioare. Cineva trebuie să facă mâncarea și să păstreze ordinea în casă și să se prefacă că totul o să fie bine de față cu copiii. Cineva trebuie să încerce… doar să încerce… Pur și simplu… Tatăl tău mă face să mă simt foarte singură uneori. Asta e tot. În fine. Mă bucur că ești aici. Pentru că, sincer, nu știu cum m-aș fi descurcat fără tine. Și-a suflat repede nasul. Apoi a respirat adânc când m-am ridicat cu delicatețe și am pornit fierbătorul de apă. Îmi cer scuze.

– Nu trebuie să îți ceri scuze, mama.

– Dar nu ar trebui să-mi plâng de milă în fața ta. Să nu-ți imaginezi că nu știu că mori de dorul lui Sam. Știu. E groaznic să fii separat de persoana pe care o iubești. Și mi se pare că ești foarte curajoasă în ceea ce privește afacerea ta și totul. A dat din cap. Foarte curajoasă. Vreau doar să știi asta.

Eu și mama nu prea ne pricepeam la îmbrățișări. Dar pot spune cu mâna pe inimă că îmbrățișarea pe care mi-a dat-o în acel moment a fost cea mai grozavă pe care am primit-o în toată viața mea.

Mama pregătise pentru tata o sită și un clește de salată din alamă care erau satisfăcător de gălăgioase, dar când a venit momentul pentru Aplauze, el tot nu își făcuse apariția.

– E chiar tipic lui să își aleagă exact momentul ăsta ca să meargă la plimbare, a mormăit ea în timp ce își lega șorțul cu IUBESC SERVICIUL NAȚIONAL MEDICAL. Dar să vină în parc cu mine nu poate, nu?

Mama era încă furioasă pe tata fiindcă nu îi făcuse ceaiul. Era tare ranchiunoasă, îți putea purta pică secole întregi.

Mi-am șters fața. Nu avusesem mult timp ca să mă pregătesc – de altfel, eu și mama uitasem complet să ne facem costume. Dar mi-am luat pe mine jacheta Chanel care fusese comoara ascunsă a celor șase cutii de haine de la licitație. Am asortat-o cu niște pantaloni culotte și o pereche de pantofi Mary Jane albi. În fond care mai era sensul să păstrezi hainele frumoase pentru o ocazie specială? Dacă asta era o ocazie specială?

Mama s-a pieptănat și s-a dat cu puțin parfum – ca și cum altcineva în afară de mine avea să o miroasă – și s-a dus la poartă cu șorțul ei și cu a doua cea mai bună lingură de lemn așezată lângă oală. Arăta ca un percuționist care aștepta ca dirijorul să își coboare mâinile.

– Uite-i, Lou! Uite!

Vecinii noștri au început să iasă din casă în timp ce ne uitam la ei. La început s-au mișcat puțin timizi, apoi râzând și făcând cu mâna când observau că nu erau singuri. L-am văzut pe Gandhi, creat din cearceaful vechi din camera de musafiri. Era un Prince – Layla de la 120 – cu părul tapat într-un pompadour și cu o salopetă mov din anii ‘70 pe care cususem epoleți. M-am trezit zâmbind larg în timp ce fiecare persoană ieșea din casă, bătând din palme când le vedeam accesoriile făcute în casă – o chitară din carton sau o perucă extravagantă. Cât efort! Câtă plăcere le făcea să vadă costumele celorlalți! Explicațiile strigate despre importanța fiecăruia! Clopotele bisericii au început să bată și oalele au început să răsune peste aplaudatul și chiuitul nostru. M-am trezit că zâmbeam privind veselia de pe fețele tuturor, fericirea copiilor care fugeau din grădini ca să vadă costumele celorlalți, râzând și arătând cu degetele. Și Melanie, studenta de la arte, umbla rapid de-a lungul străzii făcând poze și organizând familiile în grupuri care să valorifice costumul fiecăruia. Sid a început să cânte „We Could Be Heroes” la chitară și nici măcar nu s-a plâns nimeni.

– Noi am făcut asta, Lou. Uită-te cât de veseli sunt toți! Fii atentă! Of, îmi vine să plâng, a spus mama cu un zâmbet larg pe față.

A funcționat. Am simțit cum ceva din mine se calma. Brusc nu mai eram tristă din cauza mărfii pierdute. Eram doar fericită că, în acel moment, o întreagă stradă găsise ceva care să îi facă fericiți și uniți. Încercam să trăiesc din plin momentul când un murmur a trecut printre vecinii de vizavi, apoi hohote de râs. Am simțit o mână pe umăr și m-am întors. Tata stătea în fața mea, într-un tutu roz, o jachetă de blugi – și o pereche de ciorapi cu albinuțe.

– …Tata?

Mama la privit din cap până în picioare, uimită.

– Bernard? Ce…

– Nu știu de unde ai capacitatea asta de a-i face pe toți din jurul tău să se simtă mai bine. Dar ești o minune, Lou, și sunt așa mândru de tine. Așa că m-am gândit că ar trebui și eu să mă costumez… în tine. Tu ești eroul meu, a spus el în timp ce îmi lua capul în mâini.

– Of, Bernard.

Fața mamei s-a încrețit de fericire. S-a apropiat și l-a strâns în brațe cu putere. Au stat puțin așa, lipiți unul de altul.

– N-ai idee cât m-am luptat să intru în ciorapii ăștia. Cum naiba reușiți voi femeile să o faceți?

Mama a izbucnit în râs și l-a sărutat.

– Îți cam place de mine în ciorapii ăștia, nu-i așa? a spus el când mama i-a dat în sfârșit drumul.

Mama s-a înfiorat.

– O, Doamne! În nici un caz. E o imagine mentală care va fi greu de uitat. Dar te iubesc, prostule.

Când m-am uitat în jur, am realizat că vecinii nu se uitau la tata, ci la mine. Melanie stătea pe vine în fața porții noastre cu aparatul ridicat la ochi și strada mă aplauda pe mine, toți aveau fețele întoarse spre mine, Churchill, Malala, Stirling Moss, toți îmi zâmbeau mie. Am clătinat din cap către aparatul de fotografiat, jenată, dorindu-mi să le spun că asta era greșit, că ar fi trebuit să ne păstrăm atenția pe Serviciul Național de Sănătate. Că ei erau adevărații eroi și că era greșit să ne nu mai fim atenți la…

Dar apoi trotuarul a început brusc să se scufunde în jurul meu. Și apoi totul s-a întunecat. Are nevoie de un test.

Vocea mamei: O, Doamne – crezi că a luat virusul?

Facem întâi un test și vedem după aia.

Dați-i niște oxigen. Doamnă, vă rog să vă îndepărtați.

– Ce s-a întâmplat?

M-am ridicat în fund pe podeaua sufrageriei noastre ca să văd două femei-paramedic pe vine, uitându-se la mine de după măști. Una dintre ele îmi ținea încheietura și se uita la ceas, iar cealaltă mi-a așezat cu blândețe o mască de oxigen pe față. Mama stătea la câțiva metri în spatele lor, palidă de frică. Tata era în ușă în ciorapii lui cu albinuțe și tutu-ul roz. Paramedicii nici nu s-au uitat la el. Poate că în aceste vremuri ciudate hainele tatei erau cea mai normală chestie cu care avuseseră de-a face în acea zi.

– Ai leșinat.

– Serios?

– Iisuse, cântărești o tonă. A trebuit să te duc în casă cu mâinile mele. Cât mănânci?

– Cum te simți? a întrebat unul dintre paramedici.

– Nu grozav. M-am întors către mama. Nu m-am mai simțit grozav de zile întregi, ca să fiu sinceră.

Mama s-a aplecat spre mine cu mâinile înfășurate strâns în jurul taliei, ca și cum s-ar fi abținut să nu mă atingă.

– Știam că depui prea mult efort. E leșinul un simptom? Louisa, simți mirosuri? Să aduc niște cepe? Ca să vedem dacă le poate mirosi? O, Doamne, i-ați verificat temperatura?

M-am întins din nou pe podea. În acel moment paramedicii le-au cerut părinților mei să părăsească camera.

Două ore mai târziu ședeam în pat în pijamale și vorbeam cu Sam prin ecranul calculatorului. Pe noptieră aveam o cană cu ceai și un sendviș gros din pâine albă „ca să nu îmi pierd puterile”. Puteam auzi bâzâitul știrilor de la televizorul de jos și o dată în viață mi s-a părut reconfortant și nu un semn al lipsei de intimitate sau spațiu.

– Ești OK?

– Sunt bine. Am exagerat doar cu făcutul hainelor.

– Dar mama ta a spus că au venit paramedicii.

– Au venit.

– Te-au testat?

– Da.

– Și? Lou?

Am ajustat puțin ecranul.

– Păi, a fost pozitiv. Deci trebuie să știi că nu o să mă întorc singură.

Sam a oftat și a clătinat din cap.

– Of, Doamne. Lou – pot să am grijă de tine singur. Oricum nu o să te lase să zbori până nu mai ai febră. Dar nu cred că pot rezista dacă mai vin și părinții tăi, pe lângă tot ce se întâmplă. Îmi pare rău. Apartamentul e așa mic și dacă se îmbolnăvesc și ei…

– Nu cu părinții mei vin.

– Atunci cu cine…

– De fapt, nu o să am nevoie să mai cumpăr alte bilete. Sam s-a holbat la mine. Ăăă, nu acum, cel puțin. A urmat o tăcere lungă. Sam a continuat să mă privească prin ecran. Nu mi-au făcut test de Covid. Sam s-a încruntat. Și după aia poate că am mers la farmacie și am cumpărat alt test, sau, mă rog, trei teste. OK, și un al patrulea. Doar ca să fiu sigură.

– Vrei să zici…

Am dat din cap.

– Ești…

– Sunt bine. Mă simt doar puțin ca o proastă pentru că nu mi-am dat seama. Presupun că mintea mea era prea plină și nu m-am oprit să mă gândesc.

S-a mai uitat la mine prin ecran un moment. Apoi și-a coborât capul încet, cu o palmă imensă pe față, cealaltă ținând încă ecranul. Am așteptat să se miște.

– Sam?… Sam?

Am luat laptopul în mâini. Am văzut că mâinile îi tremurau. Poate că acesta fusese, până la urmă, momentul greșit ca să îi spun. Poate că era prea mult pe lângă toate celelalte lucruri pe care le avea pe cap.

– Sam? Ești OK? Te rog uită-te la mine… Sam?

I-a luat un moment. Când s-a uitat din nou la mine, i s-au umplut ochii de lacrimi.

– Sunt bine. Sunt doar… fericit.

– Serios?

– Un bebeluș? Bebelușul nostru? Glumești?

Privirea lui era caldă și moale ca untul topit. Fața lui minunată și obosită era plină de atâta bucurie și afecțiune, că m-a făcut și pe mine să plâng. Așa că ne-am uitat doar unul la altul o vreme, râzând și plângând. „Doar tu ești în stare să te trezești cu burta la gură în timpul unei pandemii, dracu’ s-o ia! Va trebui să botezi copilul Covidia”, spusese tata. „Nu fi ridicol”, spusese mama. „Atunci poate Pandemic”.

– Of, Lou, iubita mea. Felicitări!

Mi-am înclinat capul într-o parte.

– Ei bine, poate că și tu ai contribuit un picuț la asta.

– Mai mult decât un picuț, mulțumesc. S-a șters pe față. Un bebeluș. Nu-mi vine să cred.

– Ei bine, ai șase luni jumătate ca să te obișnuiești cu ideea.

– Și totul e în regulă?

– Totul e bine. Zece săptămâni. Mi-a fost puțin rău, dar am crezut că toți avem tot felul de simptome ciudate acum, știi și tu.

– Zece săptămâni. Da… Da. O, e… O, Doamne, cât mi-aș dori să fii aici! Ți-aș da cea mai lungă îmbrățișare. Ție și…

– …viermelui.

– Da. Va trebui să ne gândim la un nume mai bun.

Am continuat să ne uităm unul la celălalt cu zâmbete pe față. Brusc nu ne mai puteam gândi la nimic altceva în afara viitorului. Puteam vedea viitorul pe fața lui. Noi doi cu un bebeluș. Un Sam în miniatură, mic și grăsuț. Sam, cu fața plină de iubire. Părinții mei, bucuroși și entuziasmați la etajul de jos, bând bere și zâmbindu-și unul altuia de fericire. Un viitor care era brusc plin de posibilități, de fericire și speranță.

– Va trebui să luăm niște decizii acum.

– Da, va trebui.

– Dar miracolele sunt posibile, Sam Fielding, am spus în timp ce îmi presam mâna pe ecran. Sam și-a ridicat-o pe a lui și palmele noastre s-au întâlnit prin ecran. Brusc, reîntâlnirea noastră nu mai părea așa o idee îndepărtată. Nu-i așa?

Sam a închis ochii o clipă și a dat din cap.

– Da, miracolele sunt posibile, Louisa Clark. Chiar sunt.

Despre Jojo Moyes

Jojo Moyes s-a născut pe 4 august 1969 în Maidstone, Anglia și și-a început cariera ca jurnalistă. Din 2002, scrie mai ales romane și scenarii. Este unul dintre puținii autori care au câștigat de două ori Premiul Romanul Romantic al Anului acordat de către Asociația Scriitorilor de Romane de Dragoste. Cărțile ei au fost traduse în patruzeci și șase de limbi, au ajuns pe locul întâi în topurile din douăsprezece țări și s-au vândut în peste treizeci și opt de milioane de exemplare în întreaga lume. Locuiește la o fermă din Great Sampford , Essex , împreună cu soțul ei, jurnalistul Charles Arthur, cei trei copii ai lor și multe animale.

Despre Înainte să te cunosc de Jojo Moyes

Lou Clark știe o mulțime de lucruri. Știe câți pași sunt de la stația de autobuz până acasă. Știe că îi place să lucreze la ceainăria The Buttered Bun și că s-ar putea să nu fie îndrăgostită de iubitul ei, Patrick. Ceea ce Lou nu știe este că e pe cale să-și piardă locul de muncă și că viața ei rămâne normală doar pentru că e, în esență, previzibilă.

Will Traynor știe că accidentul de motocicletă pe care l-a suferit l-a făcut să-și piardă dorința de a trăi. Știe că totul i se pare acum insignifiant și lipsit de bucurie și știe totodată și cum să pună capăt acestei stări de lucruri. Ceea ce Will nu știe este că Lou e pe cale să-și facă apariția în lumea lui într-o explozie de culoare. Și nici unul dintre ei nu știe că urmează să schimbe destinul celuilalt pentru totdeauna.

Înainte să te cunosc e o poveste de dragoste pentru generația de azi, despre o iubire neașteptată între doi oameni care nu au nimic în comun. O carte romantică și imprevizibilă, care îi va provoca pe cititori să se întrebe ce e de făcut atunci când, de dragul celui pe care îl iubești, trebuie să-ți sacrifici propria fericire.

Daily Mail: „O narațiune ingenioasă, cu personaje încântătoare. O poveste dulce-amăruie despre dragoste și renunțare. O lectură extraordinară.” 

Despre După ce te-am pierdut de Jojo Moyes

Când o poveste se sfârșește, alta începe. Lou Clark are o mulțime de întrebări. Cum de a ajuns să lucreze într-un bar din aeroport și să-și petreacă timpul urmărindu-i cu privirea pe cei care pleacă spre alte locuri? Sau de ce nu se simte încă acasă în apartamentul pe care îl are deja de un an? Oare familia ei o va putea ierta pentru ce a făcut cu optsprezece luni în urmă? Și va reuși vreodată să treacă peste iubirea vieții ei?

Ceea ce Lou știe sigur e că ceva trebuie să se schimbe. Apoi, într-o noapte, la ușa ei bate cineva. Dar oare străina care îi apare în prag are răspunsurile pe care ea le caută sau îi aduce doar alte întrebări? Dacă închide ușa, viața ei va continua ca până acum: simplă, ordonată, sigură. Dacă o deschide, va risca totul. Însă Lou a făcut cândva o promisiune: să trăiască. Și, dacă vrea să o respecte, va trebui să deschidă larg ușa… 

People Magazine: „Amuzant, surprinzător și emoționant, cu personaje care inspiră în același timp optimism și melancolie… Un roman provocator și captivant, care reușește să surprindă întreaga complexitate a iubirii.“ 

Despre Eu, și totuși alta de Jojo Moyes

Lou Clark se întoarce în noul roman de succes al lui Jojo Moyes, Eu, și totuși alta, continuarea bestsellerurilor Înainte să te cunosc și După ce te-am pierdut.

Lou Clark știe o mulțime de lucruri. Știe câți kilometri sunt între noua ei casă din New York și noul ei iubit Sam din Londra. Știe că angajatorul ei e un om bun și că soția lui păstrează un secret față de el. Ceea ce Lou nu știe este că e pe cale să întâlnească pe cineva care îi va da toată viața peste cap.

Pentru că Josh îi va reaminti de un bărbat pe care l-a cunoscut cândva, iar asta o va face să sufere. Poate că Lou nu va ști ce să facă în continuare, dar indiferent ce alegere va face, asta îi va schimba cu totul viața. D

Sunday Mirror: „O poveste emoționantă, plină de optimism.“ 

Look: „O carte genială din partea uneia dintre autoarele noastre preferate.“ 

Daily Express: „O poveste veselă, cu final perfect.“ 

 Daily Mail: „Louisa Clark este un personaj de vis, iar acest roman va avea un succes uriaș, așa cum și merită.

Sunday Express: „O concluzie amuzantă, profundă și optimistă a trilogiei.“ 

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PROFITĂ DE OFERTELE SPECIALE ȘI AFLĂ PRIMUL CARE SUNT NOUTĂȚILE

Vrei să fii la curent cu veștile literare? Îți vom putea trimite, cu acordul tău, emailuri cu noutățile editoriale, promoții, concursuri, evenimente, târguri de carte online și detalii despre oferta educațională. Te poți dezabona oricând printr-un simplu click. Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina Politici de confidențialitate.