Marius Chivu: „Alice în Womenland”

Alice Munro, singurul autor premiat cu Nobel (în 2013) pentru o operă literară alcătuită exclusiv din cărți de proză scurtă, împlinește vara asta 90 de ani.

Tradusă la noi pentru prima dată în anul 1970 (în antologia Macnair cel Orb. Povestiri canadiene, Editura Univers), la doar doi ani de la cartea ei de debut, super-tradusa, multipremiata și chiar ecranizata Alice Munro nu și-a găsit, pentru foarte multă vreme, editorul român care să creadă în literatura ei. Cititorii români au descoperit-o tîrziu, grație celor cinci cărți (dintr-un total de paisprezece, cîte numără opera ei) apărute la Editura Litera în ultimul deceniu: Prea multă fericire, Dragă viață, Fugara, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie și Dragostea unei femei cumsecade.

Universul tematic al prozelor scrise de această „Cehov a Canadei“, cum a fost supranumită de Cynthia Ozick (o altă mare autoare de proză scurtă netradusă la noi), este extrem de omogen. Povestirile sînt plasate cu precădere în anii ’60–’70, dar felul în care Alice Munro își narează poveștile și felul în care reușește să surprindă destinul personajelor – cu salturi mari în timp, fie în trecut, în anii de criză după cel de-al Doilea Război Mondial, fie în prezentul internetului – a creat o marcă stilistică recunoscută ca atare.

Născută în 1931, Alice Munro scrie despre generația sa, majoritatea protagonistelor fiind femei aflate la jumătatea vieții într-un moment în care, deși au moștenit și se confruntă cu reguli (legate de sex, religie, căsătorie, plus „disprețul tuturor copiilor față de părinți“ și „progeniturile agitate, povara maternității“), trăiesc o perioadă de emancipare.

Citește și: Marius Chivu: „Flannery, contemporana noastră”

Fiind vorba despre toate schimbările de mentalitate produse la nivelul societății în perioada postbelică (multe protagoniste au fost hippie în tinerețe), o temă recurentă este și îndepărtarea de Biserică. În foarte multe povestiri, constrîngerile religioase din familie își pun amprenta pe viața personajelor (ca și la Flannery O’Connor, de care am scris data trecută), religia fiind deopotrivă sursă de ignoranță și motiv de răzvrătire sau, cel puțin, de tensiune și de ruptură între generații.

Ca o consecință a acestor constrîngeri și a nevoii de emancipare, multe povestiri au ca temă centrală fuga de acasă (de lîngă părinți și/sau cu un bărbat), apoi adulterul și divorțul, nu puține fiind cazurile în care femeile fiind cele care aleg să-și părăsească căminul în căutarea fericirii sau măcar a libertății din chingile conjugale. Sînt multe căsătorii frînte în aceste cărți, multe ruperi și despărțiri, dar și cîteva reconcilieri, deopotrivă de familie și de cuplu, și, date fiind salturile mari în timp, uneori și de zeci de ani („Alice Munro își mișcă eroii în timp într-o manieră în care nici un alt scriitor n-o poate face“, spunea undeva Julian Barnes), întotdeauna este vorba și despre moarte.

Salman Rushdie o descrie pe Alice Munro drept un maestru al formei, și asta are legătură chiar cu felul de a cuprinde și condensa traseele de viață și destinele, povestirile fiind, de fapt, mici romane concentrate pentru adulții obișnuiți să fie atenți la detalii, să descifreze gesturi și semne. Căci încărcătura emoțională, profunzimea psihologică și complexitatea narativă se relevă treptat, prozele ei nefiind pentru cititorii grăbiți, dependenți de gratificări imediate.

Alice Munro nu se revendică feminismului militant. Cum am spus și altă dată, în prozele ei, sexul nu contează decît atunci cînd contează.

Într-o foarte mare măsură, povestirile lui Munro sînt mai degrabă nespectaculoase. Conțin o anume doză de violență (accidente sau crime care dau, deseori, un aer de thriller prozelor), dar nu acesta este subiectul lor. Ca și la Cehov, nu se întîmplă mare lucru în afara unor epifanii, momente de iluminare cauzate de cine știe ce element. Cum formula cineva, povestirile ei mai mult conțin decît afirmă, și doar arată, nu fac paradă. Sînt capsule de destine a căror dinamică constă nu atît în epicul în sine, cît în amplele mișcări narative înainte și înapoi în timp de care am vorbit. Căci, spre deosebire de Cehov și de oricare dintre maeștrii prozei scurte, Munro face aceste mari salturi în timp, uneori deconcertîndu-și cititorul prin ruperi bruște de perspectivă. Paragrafele ei funcționează deseori ca niște mașinării ale călătoriei în timp.

Un alt aspect pe care îl apreciez este că, deși aproape toți protagoniștii ei sînt femei (bărbații nu au cine știe ce complexitate), care se confruntă cu toate problemele specifice feminității (desprinderea de familie, maturizarea și acceptarea corpului, provocările sexualității, ale mariajului și ale maternității, sacrificiul, devotamentul și adulterul, dragostea, secretele, minciunile și trădarea, corvoadele vieții domestice, creșterea și desprinderea copiilor ș.a.), Alice Munro nu se revendică feminismului militant. Cum am spus și altă dată, în prozele ei, sexul nu contează decît atunci cînd contează.

În fine, pentru a obține și întreține coerența unor astfel de proze cu arhitectură complexă, e nevoie de rafinament formal și de subtilitate stilistică, obținute prin nenumărate și atente rescrieri. Alice Munro e faimoasă pentru acribia cu care își revede prozele înainte de a fi incluse în volum, majoritatea fiind publicate inițial în reviste (The New Yorker, The Atlantic Monthly, Harper’s Magazine ș.a.). Unele povestiri ale sale apar, cu fiecare reeditare, în variante sensibil diferite: schimbă vîrsta personajelor și finalurile, într-un proces de dublă-rafinare. Acesta ar putea fi și motivul pentru care cea mai recentă carte a ei (Dragă viață) a apărut în 2012, adică înainte să fi luat Nobelul. Din fericire de data asta, au mai rămas destule cărți de tradus din opera ei.

DESPRE SCRIITORUL MARIUS CHIVU

Marius Chivu (n. 1978) este scriitor, cronicar literar, editor și traducător. A debutat cu volumul de poezie Vîntureasa de plastic (2012, premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România și revistei Observator cultural, ulterior tradus în franceză și reeditat).

A publicat jurnalele de călătorie Trei săptămîni în Anzi (2016) și Trei săptămîni în Himalaya (2012), volumul de proză scurtă Sfîrșit de sezon (2014) și cartea de interviuri literare Ce-a vrut să spună autorul (2013). A editat, printre multe altele, antologiile: Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (2013) și 111 cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura română (împreună cu Radu Vancu, 2016), Singurătatea noblețele ei de Petre Stoica (2017), Conversații cu o moartă de Anton Holban (2005).

A tradus cărți de Richard Ford, Paul Bailey, Oscar Wilde, Lewis Carroll și Tim Burton.

Este redactor-editor al revistelor Dilema veche și Iocan (alături de Florin Iaru & Cristian Teodorescu), precum și realizatorul radio-emisiunii All You Can Read de pe www.UrbanSunsets.com.  Împreună cu Florin Iaru, ține din 2010 cel mai longeviv atelier de creative writing de la noi din țară.

Despre Alice Munro

Alice Munros‑a născut și a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat douăsprezece colecții de proză scurtă, un roman și două volume de Povestiri alese. De‑a lungul remarcabilei sale cariere a primit numeroase premii și distincții, inclusiv, de trei ori, Premiul pentru Literatură al guvernatorului Canadei și două Premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, Premiul Lannan, Premiul W.H. Smith (Anglia), Premiul Pescara (Italia) și National Book Critics Circle Award (SUA). Povestirile ei au apărut în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele ei de proză scurtă au fost traduse în treisprezece limbi. Alice Munro trăiește în Clinton, Ontario, lângă lacul Huron.

În 2009, pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă cu Premiul Man Booker International, iar în 2013 i s‑a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

De aceeași autoare, la Editura Litera au mai apărut volumele: Prea multă fericire, Dragă viață, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie și Fugara.

Despre Fugara de Alice Munro

Cartea scriitoarei Alice Munro cuprinde opt povestiri extraordinare despre natura infinit oscilantă și surprinzătoare a dragostei. De la prima povestire, despre o tânără femeie care se dovedește incapabilă să-și părăsească soțul, deși își închipuie că este hotărâtă s-o facă, până la cele trei povestiri ce dezvăluie emoțiile complexe ale eroinei lor, o femeie pe nume Juliet, oamenii despre care scrie Munro – femei de toate vârstele și stările sociale, cu prietenii, părinții și copiii lor – capătă sub ochii noștri o viață absolut reală, ca și cum ne-ar fi vecini. Scriitoarea are darul miraculos de a face povestirile acestea la fel de autentice și de memorabile ca povestea propriei noastre vieți.

Ce spun criticii despre Fugara, volum apărut la Editura Litera

„Un maestru al prozei scurte contemporane.” (Comitetul Nobel)

„Una dintre cele mai oneste și mai exigente proze ale timpului nostru.” (The Times)

„Un adevărat maestru al formei.” (Salman Rushdie)

Despre Dragostea unei femei cumsecade

În această culegere de povestiri, probabil una dintre cele mai îndrăzneţe din întreaga ei carieră, Alice Munro abordează cu o siguranţă a condeiului ce frizează clarviziunea capriciile iubirii, tensiunile şi minciunile care pândesc sub aparenţele de bunăcuviinţă ale societăţii, ca şi bizarele, adesea comicele năzuinţe ale sufletului omenesc.

Hrănindu-se din indiscreţiile nemărturisite şi secretele întunecate ale vieţii provinciale, cele opt povestiri care alcătuiesc volumul Dragostea unei femei cumsecade scot la lumină intimităţile şi vinovăţia comună care îi unesc chiar şi pe oamenii cei mai singuratici. Un bărbat, victimă a unui atac cerebral, îşi dezvăluie cel mai ascuns secret unei tinere soţii, în ceea ce ar putea fi ultimul gest de intimitate care i-a mai rămas. O fiică are o explicaţie cu tatăl ei despre secretul deja ştiut al vieţii lui. Iar în captivanta povestire ce dă titlul volumului, o infirmieră altruistă care îngrijeşte un muribund descoperă utilitatea socială a minciunilor.

Curajoasă şi fascinantă prin acurateţea detaliilor, Dragostea unei femei cumsecade confirmă reputaţia lui Alice Munro de maestruincontestabil al literaturii contemporane.

Ce spun criticii despre Dragostea unei femei cumsecade

„Desăvârşită… miraculoasă prin fineţea detaliilor şi surprinzător de autentică. […] Munro dovedeşte o putere de înţelegere a naturii umane care o depăşeşte cu mult pe a semenilor ei.” (The Wall Street Journal)

„Alice Munro este unul dintre cei mai buni scriitori contemporani de proză scurtă. Povestirile sale dau impresia unei magii secrete pe care numai ea o stăpâneşte.” (The Washington Times)

„Superb… sclipitor… personajele lui Munro sunt la fel de autentice ca ale lui Cehov.” (The New York Times Book Review)

Despre Ură, prietenie, dragoste, căsătorie

„Cele nouă povestiri cuprinse în acest volum au respirația amplă și atenția la detalii specifice mai degrabă prozei romanești… Fiecare dintre ele are un sâmbure tare de mister, care ne îndeamnă să o recitim cu necontenită plăcere.” (Independent)