Marius Chivu, despre Joseph Conrad: „Lumea, oroare & splendoare”

Îl admir pe Joseph Conrad (1857–1924) din cîteva motive întemeiate și unul subiectiv. Încep cu acesta din urmă. Împreună cu Jules Verne și Jack London, a format treimea de scriitori care, pe cînd eram copil, mi-au înfierbîntat imaginația și mi-au stîrnit curiozitatea asupra lumii, nuvelele și romanele lor de aventuri fiind primele cărți cu care am călătorit în interiorul minții. Ulterior, am ajuns să-i apreciez pe acești trei scriitori și din alte motive, nu mai puțin importante, dar mai profunde.

În ceea ce-l privește pe Joseph Conrad, e remarcabil cum, polonez fiind și ulterior vorbitor impecabil de franceză (a cărei literatură o cunoștea foarte bine și care l-a inspirat, Flaubert fiind modelul său), a ales să scrie în engleză, o limbă pe care a învățat-o tîrziu, la douăzeci și ceva de ani, și nu fără dificultăți, îmbogățind-o, spre lauda Virginiei Woolf, cu o sensibilitate estică și cu o formă de introspecție specială datorată exercițiului limbii împrumutate. „Prețuiesc prea mult frumoasa literatură poloneză pentru a-i adăuga stîngacele mele eforturi. Talentul meu e suficient pentru engleză și îmi oferă pîinea zilnică“, i se confesa cu modestie unui prieten; pentru ca în alt loc să omagieze engleza drept „limbajul îndelungatelor mele prietenii, al celor mai adânci simțiri, al orelor pline de frămîntări și al orelor pline de ușurătate, dar și al orelor de solitudine, limba cărților citite, a gîndurilor urmărite și a emoțiilor rememorate, limba viselor mele“.

Citește și: Marius Chivu: „Alice în Womenland”

Dar limba nu a fost singurul și nici măcar primul obstacol în cariera sa literară. Forțat de împrejurările istorice să se mute, împreună cu familia, prin Europa de colo colo, orfan de tată la 11 ani, crescut apoi de un unchi, fără să-și fi terminat studiile, avînd o constituție fragilă, deopotrivă fizică și mentală (a suferit de gută, nevralgii, malarie, depresie), e uimitor cum tocmai el a devenit marinar, pornind de la munca de jos pe vase de comerț cu pavilion francez și, vreme de aproape zece ani, a trăit pe mare, ajungînd în cele din urmă căpitan de vas britanic.

Cărțile sale, care vorbesc, în fond, despre forța deopotrivă distructivă și de atracție a naturii tropicale, dar, mai ales, despre fragilitatea naturii umane.

S-a apucat de literatură tîrziu, la 36 de ani, după ce a învățat limba engleză, după ce cariera de marinar părea tot mai greu de dus, după ce sănătatea i se înrăutățise. A scris aproape 20 de romane și cîteva zeci de povestiri și nuvele de aventuri deopotrivă exotice și existențialiste, preocupat, în general, de aventura omului confruntat cu iraționalul și necunoscutul, în diversele lor manifestări, inclusiv interioare. Și-a privit viața ca pe o succesiune de episoade scurte și era convins că arta scrisului se vede pe spații mici, lăsînd în urmă zeci de eseuri și o cantitate impresionantă de scrisori, adunate în opt volume, trimise apropiaților și scriitorilor prieteni (cineva observa că scrisorile lui, foarte elaborate, seamănă cu prozele scurte).

Un alt obstacol a fost lipsa unui succes comercial pe măsura literaturii sale, în ciuda faptului că și-a publicat aproape toată opera mai întîi în reviste și gazete, sub formă de foiletoane, lucru care ar fi trebuit să-i aducă o mai mare popularitate, dar și în ciuda faptului că a scris mult, lucru care ar fi trebuit să-i asigure o anume stabilitate. Cărțile sale, care vorbesc, în fond, despre forța deopotrivă distructivă și de atracție a naturii tropicale, dar, mai ales, despre fragilitatea naturii umane, laolaltă cu aspectele întunecate ale psihicului uman, confruntate cu asprimea vieții și cu Universul impasibil, i-au atras însă, în mod eronat, eticheta de povestitor romantic de aventuri exotice, romanele lui fiind văzute în general ca o literatură a mării.

Pe 7 aprilie 1923 (adică exact cu 98 de ani în urmă), chipul său apărea însă pe coperta revistei Time, dar, în mare parte, opera așa-zis „nautică“ nu i-a fost luată foarte în serios în timpul vieții, lucru care l-a amărît. La înmormîntarea sa, petrecută în timpul unui festival de cricket, au participat doar o mînă de prieteni și cunoștințe. Posteritatea însă i-a fost cu totul favorabilă, mari maeștri ai (post)modernismului, de la Fitzgerald și Faulkner, la Philip Roth, Joan Didion și Thomas Pynchon, recunoscîndu-l drept maestru, iar prozele sale fiind ecranizate de zeci de ori, ba chiar transformate în spectacole de operă și chiar în jocuri video.

Citește și: Marius Chivu: „Flannery, contemporana noastră”

Însă cel mai admirabil aspect la Joseph Conrad este însăși literatura sa, modernă, chit că avea un picior în secolul 19, originală la vremea ei (prin mediu, atmosferă, problematică și anti-eroii săi), incitantă chiar și în zilele noastre, cînd este citită și citată frecvent în chestiuni de ideologie culturală deseori controversabile: imperialism, colonialism, eurocentrism, rasism.

Legat de acest ultim aspect, în 1975, romancierul nigerian Chinua Achebe a publicat un eseu intitulat „O imagine a Africii: rasismul în Inima întunericului“, unde îl numea pe Conrad rasist prin felul în care protagonistul romanului său, văzut ca un alter ego al scriitorului, reduce Africa la cîteva trăsături stereotipe, limitate și nedrepte, descriind o anume „dezumanizare“ și „urîțenie“ a africanilor. Eseul lui Achebe, lipsit de argumente solide, este grăbit, limitat și nedrept, dovedind o lectură tendențioasă a romanului și o înțelegere precară a literaturii lui Conrad, scriitorul care i-a portretizat pe africani cu o anume căldură, în timp ce coloniștii europeni (belgieni și olandezi, căci Conrad călătorea pe corăbii sub pavilion britanic) apar în tușe îngroșate, nicidecum ca indivizi superiori moral.

De altfel, e ușor de presupus că polonezul Conrad, a cărui națiune avea deja o istorie marcată de vasalitatea față de marile imperii (și, probabil, presimțirea a ceea ce urma să i se întîmple Poloniei la jumătatea secolului trecut), nu avea cum să simpatizeze cu forța rasei albe, brutală și lacomă, pe care personajul său, acuzat de Chinua Achebe de rasism, o descrie ca atare: „Erau cuceritori, și pentru asta îți trebuie forță brută, adică ceva cu care nici nu-ți vine să te lauzi cînd o ai, căci forța asta e doar un accident datorat slăbiciunii altora. Înhățau ce puteau de dragul a ceea ce se găsea. Era pur și simplu jaf prin silnicie, crimă josnică pe scară largă și oameni care se năpusteau orbește, așa cum pare foarte potrivit pentru cei care dau piept cu întunericul. Cucerirea pămîntului, care înseamnă, în general, răpirea lui de la cei cu pielea diferit colorată și cu nasul ceva mai turtit decît al nostru, nu e un lucru prea frumos cînd îl privești de aproape.”

Să luăm și cîteva citate din Un avanpost al progresului, un text la limita satirei față de rasa albă, titlul fiind profund ironic. În această nuvelă, albii care conduc o garnizoană din jungla africană (așa-zisul „avanpost al progresului“) sînt astfel descriși: „Cei doi bărbați se simțeau bine unul cu celălalt, legați prin nerozia și lenea lor comună… Zile de-a rîndul, cei doi pionieri ai comerțului și progresului se tot uitau la curtea lor goală în strălucirea vibrantă a soarelui“. Cu toată „nerozia“ lor practică, cei doi sînt însă conștienți de oroarea sclaviei atunci cînd află despre răpirea unor africani cu scopul transformării lor în sclavi: „«Sclavia e un lucru groaznic», s-a bîlbîit Kayerts. «Înspăimîntător… ce suferințe!» a mormăit și Carlier cu convingere. Credeau în vorbele lor.“

Iată și un fragment dintr-un amplu tablou al sclavilor negri din În inima întunericului, așa cum apare descris pe pagini întregi: „Ei nu erau inamici, ei nu erau criminali, nu mai aveau nimic pămîntesc, nu erau decît umbre negre ale bolii și foametei, zăcînd grămadă. Adunați de prin toate văgăunile țărmului, cu toată legalitatea unor contracte temporare, hrăniți cu merinde neobișnuite, boleau, deveneau nefolositori… Privind în jos, am văzut un chip lîngă mîna mea. Oasele negre s-au retras, umărul s-a lipit de copac și, încet, pleoapele s-au ridicat, doi ochi înfundați în orbite s-au uitat la mine, enormi și goi. Omul părea tînăr, aproape un copilandru. N-am găsit altceva de făcut decît să-i ofer un pișcot…“

În eseurile și scrisorile sale, Conrad s-a arătat dintotdeauna interesat de zbaterile micilor națiuni pentru obținerea independenței, și-a exprimat deseori scepticismul față de „metodele“ progresului și le-a persiflat sau denunțat („moartea dănțuiește voios, cot la cot cu negoțul“ (scrie el În inima întunericului). Cît despre deriziunea cu care Conrad privea colonialismul alb, iată încă o frază din Un avanpost al progresului: „Directorul administrativ al «Marii Companii Civilizatoare» (căci noi știm că civilizația urmează comerțului)…“

Sînt acestea frazele unui scriitor rasist?!

Avînd un simț acut al acelui „dincolo“ care dă tîrcoale omului, deseori al întunericului care zace în el, Joseph Conrad a văzut și a descris lumea în complexitatea ei contradictorie, deopotrivă ca mister și banalitate, ca oroare și splendoare. De aceea, aș încheia cu un pasaj semnificativ dintr-o scrisoare trimisă de el redacției The New York Times Saturday Book Review în vara anului 1901: „Egoismul, care este forța dinamică a lumii, și altruismul, care este moralitatea ei, aceste două instincte contradictorii, unul atît de clar, celălalt atît de misterios, nu ne pot fi de folos decît în alianța de neînțeles a antagonismului lor ireconciliabil“.

DESPRE SCRIITORUL MARIUS CHIVU

Marius Chivu (n. 1978) este scriitor, cronicar literar, editor și traducător. A debutat cu volumul de poezie Vîntureasa de plastic (2012, premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor din România și revistei Observator cultural, ulterior tradus în franceză și reeditat).

A publicat jurnalele de călătorie Trei săptămîni în Anzi (2016) și Trei săptămîni în Himalaya (2012), volumul de proză scurtă Sfîrșit de sezon (2014) și cartea de interviuri literare Ce-a vrut să spună autorul (2013). A editat, printre multe altele, antologiile: Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (2013) și 111 cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura română (împreună cu Radu Vancu, 2016), Singurătatea noblețele ei de Petre Stoica (2017), Conversații cu o moartă de Anton Holban (2005).

A tradus cărți de Richard Ford, Paul Bailey, Oscar Wilde, Lewis Carroll și Tim Burton.

Este redactor-editor al revistelor Dilema veche și Iocan (alături de Florin Iaru & Cristian Teodorescu), precum și realizatorul radio-emisiunii All You Can Read de pe www.UrbanSunsets.com.  Împreună cu Florin Iaru, ține din 2010 cel mai longeviv atelier de creative writing de la noi din țară.

Despre Joseph Conrad

Joseph Conrad (1856 – 1924) este un scriitor britanic de origine poloneză, considerat drept unul dintre cei mai mari romancieri care au publicat romane în limba engleză. Deși nu a vorbit fluent limba engleză până la 20 de ani, el a devenit un maestru al prozei britanice.

Despre Lord Jim

„Aidoma propriilor lui romane, Conrad sfidează cronologia, așezându-se firesc printre cei mai reprezentativi și mai valoroși prozatori ai secolului douăzeci – Proust, Faulkner, Kafka, Malraux, Joyce –, deși i-a precedat în timp. Romancier al situațiilor extreme, care pun la încercare omul și-i dezvăluie fibra morală, Conrad a fost totodată un artist exemplar, dăruit trup și suflet vocației sale.“ (Petre Solomon)

Despre Inima întunericului

Inima întunericului spune povestea călătoriei lui Charlie Marlow din lumea civilizată a Europei în miezul primitiv al Congoului african. În calitate de director al unei companii belgiene de colectare a fildeșului, Marlow călătorește în interiorul Africii, pe fluviul Congo, pentru a se întâlni cu Kurtz, un agent al companiei.

Adânc în inima Africii, Marlow îl găsește pe Kurtz trăind printre băștinașii sălbatici care îl venerează ca pe un Dumnezeu. Inima întunericului este o dramă psihologică și etică intensă, care expune însăși natura binelui și a răului.

Prin intermediul acestui miniroman, Conrad prezintă contrastul puternic dintre lumea „civilizată“ și cea „necivilizată“, făcând un comentariu impresionant asupra sălbăticiei malefice aflate în centrul existenței umane.

Ce spun criticii despre Inima întunericului

„Capodopera lui Joseph Conrad îi poartă pe narator și pe cititor într-o călătorie transformatoare în adâncul Africii. Inima întunericului are simplitatea viscerală a marilor mituri.“ (The Guardian)

„Cărțile lui Conrad sunt pline de momente vizionare. Ele revelează întreaga complexitate a unui personaj într-o clipită… N-ar putea să scrie prost nici dacă s-ar strădui.“ (Virginia Woolf)