A.J.R. Waterston
Marius Constantinescu despre Damon Galgut: O esență tare
O mână de scriitori din Africa de Sud – nu mulți, dar redutabili – și-au apropriat cele mai importante distincții literare. Nadine Gordimer, Doris Lessing, J. M. Coetzee au, împreună, mai multe Nobeluri și Booker-uri decât tabele întregi de autori din alte țări. Lor li s-a alăturat Damon Galgut, cu un roman greu de strecurat într-un tipar, o carte a cărei forță pare să se genereze din evoluția ei, pagină cu pagină, timp cu timp: Promisiunea.
Am avut norocul remarcabil al unui dialog cu Galgut. M-am înființat în fața ecranului de Zoom cu cartea citită și impregnată în pereții memoriei. Fusese precedată de un hype considerabil. Ai auzit de Galgut, noua senzație sud-africană? I-ai citit „Promisiunea“, romanul formidabil? Nu și nu. Așa cum se întâmplă adesea, e nevoie de un premiu cu P mare pentru ca un scriitor talentat și cu vânt în aripi să se transforme în subiect de dezbatere literară globală. Precedentul Abdulrazak Gurnah (cel mai recent Nobel) este deja notoriu. Așadar, nu știam nimic despre acest autor din celălalt colț de lume, un bărbat subțirel, cu nimic memorabil în fizionomie, a cărui voce creativă intra într-un dezacord vădit cu făptura lui: se făcea din ce în ce mai mare, mai răspicată, mai autoritară.
Promisiunea este o saga de familie întinsă pe trei generații, dar cu anticipări și reverberații care se duc mai departe în trecut. E un roman căruia apartheid-ul îi slujește mai mult de fundal, uneori de cârlig, care – cel puțin în opinia mea – ar putea să fie lesne transbordat în orice alt context socio-istoric. Cine îl vede drept un roman al anilor anteriori reabilitării lui Nelson Mandela are toate motivele. Cine își pironește atenția asupra destinului ineluctabil al unei familii pe care o zâzanie inițială ajunge să o facă franjuri (eu așa am făcut) are dreptate în egală măsură. Și, de fapt, nici măcar nu este o dispută. Nu sunt mai multe tabere, ci mai multe etaje pe care cartea lui Galgut ne poartă și mai multe căi de lectură pe care autorul le deschide în fața noastră. (De fapt, cum era vorba aceea lemnoasă? „Familia e patria mai mică, iar patria e familia mai mare“.) Metonimiile se confundă intenționat, iar hârtoapele unui suflet colectiv șu(n)tat de istorie devin mărăcinișul afectiv al membrilor unui neam în care niciunul nu iese din scenă așa cum a intrat.
Ce îmi place la Damon Galgut? Curajul. Are o dezinvoltură stilistică așa cum nu am văzut foarte multe în vraful de întâlniri ficționale recente. Își construiește poveștile ca un atlet obișnuit cu travaliul dur, dar pe care practica, antrenamentul și condiția fizică excelentă îl susțin, astfel încât pare cel mai firesc lucru. Are o greutate a frazei, a imaginii și a momentului care îl face frapant. Nu greutate în sensul de povară, de stufoșenie, ci de autoritate și asumare a panașului scriitoricesc. O asemenea originalitate nu lasă emoția pe dinafară. Dimpotrivă, o învolburează și mai tare. Definirea personajelor e înaltă: Anton, satelit al ratării; Astrid, Barbie doll tragică; Amor cea dincolo de orice concluzie, sălbatică, empatică, unică. În jurul lor, urzeala unei familii în care ruperile sunt iremediabile, iar desprinderile dor mocnit și pentru totdeauna.
E rasism, e segregație, e transformare în Promisiunea lui Damon Galgut. Mai accentuate, însă, sunt emoțiile dospite, micimile uman-constitutive și vulnerabilitățile care ne dezvăluie nuzi, meschini, invidioși, failibili, corijenți la capitolul căldură, constanță, comuniune. Morțile din familia Swart sunt bornele care străjuiesc drumul destrămării unei microcomunități pe care, la un moment dat, te întrebi ce o ținea unită de la bun început. Moartea, înmormântarea, recoagularea membrilor familiei în jurul acestor repere funeste reprezintă doar etape din fărâmițarea ei ireversibilă, proiectată pe ecranul unei țări în derivă identitară și afectivă. Unii au văzut o pâlpâire de speranță către finalul cărții. Eu nu am reușit să mijesc ochii suficient de subtil. Pentru mine, Galgut scrie ireproșabil, impresionant și cu mare călcătură despre distrugerea unor mituri sau locuri comune. Inclusiv acela potrivit căruia o nenorocire, o pierdere îi adună unii în ceilalți pe cei rămași. Ei, așa o fi (și) în filmele cu happy end, după cum reversul medaliei (nu crud, dar lucid și strălucitor pus în pagină de Damon Galgut) e la fel de percutant.
I-am atras atenția, în discuția noastră, că, pe platforma globală Goodreads, Promisiunea nu are un rating strălucit. Nu atinge patru stele din maximum cinci. A zâmbit amar, prilej al unui (cvasi)solilocviu despre disponibilitatea cititorului de azi de a mai saluta o tematică și un tip de proză care să îl scoată din previzibilul confortabil. De două ori pe lista scurtă a celui mai prestigios premiu literar de limbă engleză și acum, iată, laureatul lui cu aplomb, Damon Galgut are înălțimea de la care să își vadă mai departe de treabă dincolo de statistici discutabile. Și să promită să rămână teribil de el însuși și mai departe. Pentru că asta este Promisiunea: un roman care își făgăduiește lui însuși caracterul memorabil.
Marius Constantinescu
Promisiunea, de Damon Galgut face parte din portofoliul Editurii Litera, colecția Clasici Litera. Romanul este disponibil în librăriile din țară și pe litera.ro.
