Marius Constantinescu despre Richard Flanagan: „Tristețea albastră”

Mai întâi te întâlnești cu o privire neverosimil de albastră, ca un lac de munte, una care concentrează lumina, indiferent cât de neguroase sunt gândurile sau vorbele de dedesubt. Richard Flanagan are unii dintre cei mai nefiresc de albaștri ochi din câți am văzut. Un tip înalt, suplu, fibros, pe care îl simți cel puțin la fel de în largul său și la masa de scris, dar și afară, fără teama de a-și murdări mâinile, ca într-o reclamă la o firmă de bricolaj.

Apoi e vocea. O voce intens masculină, nu caldă, puțin hârâită, cu un accent pronunțat, care te ia prin surprindere dacă ești obișnuit cu engleza britanică sau americană omniprezentă.

Citește și: Marius Constantinescu despre Karl Ove Knausgård: „Lumea sub lentilă macro”

Acestea sunt straturile exterioare ale unui autor de o profunzime, de o sensibilitate, de o singularitate deconcertante. Laureat al celui mai important premiu literar de limbă engleză, Man Booker Prize – dar asta pare să conteze mai puțin în felul în care se construiește public. Altfel spus, nu intră Booker-ul în cameră mai întâi, apoi autorul, ci autorul calcă apăsat. Dacă îl întrebi de Booker, bine, dacă nu, vorbele lui nu sunt mai puțin articulate. Cărțile lui nu sunt mai puțin bântuitoare. „A fi scriitor înseamnă a fi o creatură temătoare, pentru că nu știi dacă viitoarea ta carte va fi publicată, dacă va avea suficienți cititori. Cu Booker-ul în buzunar, atingi o anumită zonă de siguranță. Pot să risc mai mult.“

Curajul nu l-a ocolit niciodată pe Richard Flanagan, prozatorul australian care și-a transformat propria istorie personală în subiect de carte. Născut în Tasmania, Flanagan a obținut – după cum el însuși mărturisește – libertatea de a scrie despre orice, fără niciun rabat de la vocea personală, odată cu anul 2014. Atunci, romanul său, O cale îngustă spre Nordul îndepărtat, a obținut adeziunea unuia dintre cele mai prestigioase jurii. Povestea puțin știută a construirii liniei de tren dintre Birmania (Myanmarul de astăzi) și Thailanda, o sforțare uriașă de peste patru sute de kilometri, soldată cu mii de victime, are un ecou particular pentru Flanagan.

Stilul lui, privat de volute estetice și concesii făcute seducției formale, se împlântă în percepția cititorului tocmai prin simplitate.

Tatăl său, prizonier de război al Japoniei, a lucrat la această cale ferată ucigașă. O familie născută în secolul al XIX-lea din condamnați politic irlandezi trimiși în Tasmania, gulagul Imperiului Britanic, avea să cunoască unul dintre cele mai dramatice episoade în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial. „Construcția liniei ferate e o crimă de război despre care se știe atât de puțin și de pe urma căreia au murit între o sută de mii și un sfert de milion de oameni. Sunt mai mulți decât cuvintele din cartea mea. Tăcerea a caracterizat generația bunicilor și părinților mei. Omul supraviețuiește și grație capacității lui de a uita, dar eu consider că anumite momente ale istoriei trebuie să fie smulse din întuneric și spuse… așa cum au fost.“ Iar Richard Flanagan le spune. Fără patimă, fără încrâncenare, dar cu o directețe a adresării care te face să le simți instantaneu.

Citește și: Marius Constantinescu despre Hanya Yanagihara: „Parfumul tare al suferinței”

Stilul lui, privat de volute estetice și concesii făcute seducției formale, se împlântă în percepția cititorului tocmai prin simplitate. În absența verdictului, frazele au tocmai această forță marțială de a spune o poveste nu cum s-ar fi putut întâmpla, ci așa cum a fost. De a scruta bezna pentru a ne obișnui din nou ochii cu lumina. Flanagan se bazează pe inteligența și discernământul cititorilor de a conferi libertate scrierilor sale. În acest sens, intervenția lui manipulativă este minimă. „Nu eu trebuie să le spun că o pagină este dramatică, erotică sau comică. Eu trebuie doar să mă încred în bizarul unei povești și să îndrăznesc să îi urmez cursul, indiferent unde mă duce. Un canon spune că ar trebui să scriem doar despre ceea ce știm. Eu cred că ar trebui să scriem exact despre ceea nu știm!“

Pentru scriitorul australian, a scrie echivalează cu a zbura.

O cale îngustă spre Nordul îndepărtat pare a fi o carte ivită din suferință. Richard Flanagan s-a luat la întrecere cu moartea. „Trebuia s-o termin înainte ca tatăl meu să se ducă.“ Exact în ziua în care i-a pus punct, părintele său, în vârstă de nouăzeci și opt de ani, s-a stins din viață, nu înainte de a afla că povestea vieții lui transpusă în ficțiune era gata. La câteva săptămâni după ce romanul a primit Man Booker Prize, exact în ajunul unui mare turneu de promovare american, mama lui Richard Flanagan a plecat și ea dintre cei vii. Richard a rămas în Tasmania, a anulat turneul. „Darul premiului a fost că a pus toate lucrurile în perspectiva lor reală. Între laurii celebrității și recunoașterii și pierderea unui părinte, a doua este mult mai importantă.“ Cu toate acestea, recunoașterea a fost unanimă, chiar dacă Flanagan s-a ținut (și încă se ține) departe de lumina reflectoarelor. Reținerea lui nu are de-a face cu sfiala, ci, mai degrabă, cu o tristețe mocnită, care pare că îi infuzează toată ființa și, mai ales, toată literatura. Pentru el, ficțiunea are puterea de a ne aminti de umanitatea noastră esențială, într-o perioadă în care ideologiile toxice sunt din nou la putere.

Citește și: INTERVIU VIDEO. Marius Constantinescu în dialog cu Santiago H. Amigorena, laureatul premiului Goncourt – Alegerea României

Cărțile lui au valoare de aide-memoire că nu suntem singuri și că avem atât de multe de împărțit cu ceilalți. Valori primare: generozitate, simplitate, empatie, compasiune. „Un roman rămâne o forță puternică spre o lume mai bună, nu mai rea“, mi-a spus Richard Flanagan, într-un one-to-one pe care îl țin minte drept una dintre cele mai gratificante experiențe profesionale. Persoana întâi, Dorință, Moartea unei călăuze pe râu sau Să bați din palme cu o singură mână sunt asemenea porți înspre istorii care, chiar dacă te pot secătui emoțional, te lasă un om mai bun, ceea ce se întâmplă cu cele mai bune ficțiuni.

N-ar putea fi altfel, dacă ne gândim că, pentru scriitorul australian, a scrie echivalează cu a zbura, iar pentru tatăl celor trei fete pe care le are, a trăi înseamnă a transmite unica și marea lecție a iubirii. Cu ochii neverosimil de albaștri scăldați în apa aproape invizibilă a unei tristeți mocnite.

Despre Richard Flannagan

Richard Flanagan (n. 1961, Tasmania), romancier, jurnalist și regizor de film, este considerat unul dintre cei mai buni scriitori australieni ai generației sale. Descendent al unei familii irlandeze deportate in Tasmania in secolul al XIX‑lea, Flanagan iși incheie studiile cu o bursă la Universitatea din Oxford. Pasionat de peisajele sălbatice ale țării sale, participă la expediții cu canoe pe raurile insulei natale, care vor deveni o importantă sursă de inspirație pentru romanele sale.

Devine cunoscut in 1994 cu primul său roman, Moartea unei călăuze pe râu (Death of a River Guide), iar in 1997, cel de‑al doilea roman, Să bați din palme cu o singură mână (The Sound of One Hand Clapping), este recompensat cu premiile Australian Booksellers Book of the Year Award și Vance Palmer Prize for Fiction. In 1998, adaptarea pentru marele ecran a acestui roman, ale cărei scenariu şi regie le semnează scriitorul insuși, este nominalizată la premiul Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin. Succesul este confirmat de critică la apariția celui de‑al treilea roman, publicat in 2001, Cartea cu peşti a lui Gould (Gould’s Book of Fish), recompensat in 2002 cu Commonwealth Writers’ Prize. Romanul publicat in 2007, Teroristul necunoscut (The Unknown Terrorist), este la randul său un succes mondial, fiind urmat, in 2008, de volumul Dorință (Wanting). In octombrie 2014, Flanagan primește Premiul Man Booker pentru romanul O cale îngustă spre nordul îndepărtat (The Narrow Road to the Deep North), scris in 2013 ca un omagiu tatălui său, supraviețuitor al tragediei militarilor australieni prizonieri de război ai trupelor japoneze, obligați să participe la construirea căii ferate cunoscute sub denumirea „Burma Railway“. Persoana întâi (First Person, 2017) este cel mai nou roman al său.

Romancierul trăiește impreună cu soția și cele trei fiice in Hobart, Tasmania, și continuă să scrie articole despre insula natală in presa australiană, nu fără a suscita controverse.

DESPRE MARIUS CONSTANTINESCU

Prezentator şi realizator radio-TV, a absolvit Școala Superioară de Jurnalism în 2001 și Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. Are un Master în Publicitate, obţinut la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi altul în Istoria Artei (Universitatea Naţională de Arte Bucureşti). A lucrat în publicitate şi, după opt ani de radio (Radio România Tineret, Actualităţi şi Cultural), a descoperit televiziunea şi libertatea dată de jocul cu imaginea.

Carte de vizită sunt titlurile pe care le-a transformat în repere: Marile picturi ale lumii, V… de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj (TVR Cultural, TVR1, TVR2). Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, unde prezintă concertele transmise în direct şi realizează interviurile (exclusivităţi naţionale) cu cei mai importanţi artişti invitaţi.

A obţinut trei premii APTR, unul dintre ele pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care a devenit şi carte (Editura ART). În 2013 a publicat CORTEZ, un alt fel de biografie a celebrei mezzo-soprane Viorica Cortez (Baroque Books & Arts). În 2015, volumul a fost republicat în ediţie nouă la Editura Humanitas. Tot la Humanitas şi tot în 2015 i-a apărut şi Press Pass. Interviuri şi pagini de jurnal de la Festivalul Internaţional George Enescu, ediţiile 2011 şi 2013.

Cel mai recent volum este ROSÉ (Nemira, 2017). În prezent, Marius Constantinescu prezintă şi coordonează seria Interviurilor Enescu (TVR), prezintă şi realizează magazinul de arte VIZUAL (TVR3), semnează editoriale de art & lifestyle, este MC pentru evenimente culturale de anvergură şi susţine cursuri şi ateliere de perfecţionare pentru publicul matur. Anul 2018 i-a adus onorantul titlu de Ambasador Principal al celui mai ambiţios documentar despre biodiversitatea României, România Neîmblânzită, o producţie Off The Fence. Din 2019 este și editorialist al revistei ELLE.

Marius este căsătorit cu scriitoarea și jurnalista Ioana Bâldea Constantinescu și au împreună o fiică.

Despre Persoana întâi

Kif Kehlmann, un scriitor tânăr și fără un ban, este sunat în plină noapte de Siegfried Heidl, un escroc notoriu, director executiv al unei renumite corporații. Pe cale să ajungă la proces pentru fraudarea mai multor bănci cu 700 de milioane de dolari, Heidl îi cere lui Kehlmann să îi scrie memoriile în numele său. Tânărul are șase săptămâni la dispoziție, și pentru isprava sa va primi 10 000 de dolari. Dar, pe măsură ce scrisul avansează, Kehlmann începe să se teamă că este corupt de Heidl. Cu cât termenul se apropie, îi este tot mai neclar dacă el scrie memoriile lui Heidl sau dacă Heidl îi rescrie lui viața și viitorul. Tot ceea ce era sigur devine nesigur, iar el începe să se întrebe cine este Siegfried Heidl și cine este Kif Kehlmann.

Despre Dorință

Mathinna, o fetiță aborigenă din Van Diemen’s Land, este adoptată de exploratorul Sir John Franklin și de soția sa, Lady Jane. Franklin este încrezător că va reuși s-o civilizeze pe Mathinna, dar, când acesta moare într-o expediție arctică, Lady Jane îi scrie lui Charles Dickens, cerându-i să apere reputația lui Franklin pe fondul zvonurilor că echipajul său a recurs la canibalism.

Dickens răspunde prin punerea în scenă a unei piese în care joacă rolul principal, interpretându-l pe Franklin, dar se îndrăgostește de o actriță de optsprezece ani. Pe măsură ce rațiunea lasă loc dorinței, granița dintre civilizație și barbarie dispare, iar Mathinna, acum o prostituată adolescentă, dispare într-o noapte fatală.

Despre Moartea unei călăuze pe râu

Aljaz Cosini, călăuză pe râurile tumultuoase din Tasmania australiană, conduce un grup de turiști într-o expediție pe râul Franklin. Un om obișnuit, cu eșecurile, spaimele și regretele sale, Aljaz dă dovadă de un eroism surprinzător atunci când un turist cade din barcă, punându-și în pericol propria viață pentru a-l salva. Captiv el însuși sub apă, într-un prag al râului, este asaltat de viziuni deopotrivă teribile și fantastice, care se succed aparent haotic, într-o ordine aleatorie: istorii de viață ale unei suite de personaje pe care Aljaz le-a cunoscut mai mult sau mai puțin, zugrăvite cu mult realism și expresivitate a limbajului. Scenele din viața de familie se împletesc iscusit cu povestea celor patru zile și jumătate ale expediției pe râu, prilejuindu-i personajului principal reflecții pasionate despre destinul tragic și fragil al omului.

Despre O cale îngustă spre Nordul îndepărtat

Dorrigo Evans, un chirurg australian deportat într-un lagăr japonez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este silit să construiască, alături de prizonieri de război aliați, „Calea ferată a morții“, o linie feroviară de patru sute cincisprezece kilometri dintre Thailanda și Birmania. O întreprindere supraomenească, în care își vor pierde viața peste o sută de mii de oameni.

Dorrigo face tot ce-i stă în putință pentru a-și salva tovarășii de la înfometare, de holeră și de persecuții. Bântuit de amintirea unei povești de dragoste trăite cu doi ani în urmă, Dorrigo primește o scrisoare care îi schimbă pentru totdeauna cursul vieții.

Sub titlul acestei cărți, inspirat de haiku-ul poetului japonez Bashō din secolul al XVII-lea, se ascunde o poveste surprinzătoare, de o frumusețe cutremurătoare, despre dragoste și moarte, despre disperare și speranță.