A.J.R. Waterston
Marius Constantinescu despre Samanta Schweblin. Scriitură la voltaj
Excelenta traducere a Mioarei Adelina Angheluţă a romanului Mutzunaki (în original, Kentukis) m-a făcut cunoştinţă cu o scriitoare care, astăzi, este una dintre cele mai proaspete şi mai greu de clasat voci în ficţiunea internaţională: Samanta Schweblin. O autoare în care se întâlnesc temperamentul sud-american şi avangarda germană, la fel cum, în ea însăşi, coabitează mai multe culturi şi mai multe experienţe personale.
Cu Mutzunaki, primul roman în adevăratul sens al cuvântului semnat de Samanta, am pătruns într-o lume care pare construită din referinţe ale viitorului previzibil, asta dacă nu ar fi intarsiată cu fâşii de prezent care o fac cu atât mai uşor de relaţionat, dar şi mai angoasantă. Volumul despre plăcerea voyeur-ului din noi, despre iluzia de control pe care ne-o dă tehnologia, despre viaţa trăită în paradigma digitalului, a picat ca un boom, ludic, pe alocuri, atunci când nu este alarmant. De altfel, ludicul este, nu o dată, portalul de acces în proza fantastică (şi destabilizantă) a Samantei Schweblin. Ca un omolog auctorial al lui Hieronymus Bosch, ea te vrăjeşte cu abracadabranţa lexiconului ei, pentru a-ţi servi linguriţa dureroasă de realitate, de deşertăciune, de traumă, toate aflate pe fundalul scrierilor. Proza scurtă îi serveşte de minune. Colecţia de povestiri Păsări în gură a primit premiul Casa de las Americas, iar mini-romanul Vis febril a fost laureatul premiului Shirley Jackson (unul dintre cele mai răsunătoare nume în ficţiunea horror) şi a intrat pe lista scurtă a Man Booker Award în 2017. Doi ani mai târziu, traducerea în engleză a colecţiei Păsări în gură a reuşit şi ea nominalizarea pe lista pentru Man Booker International, la fel şi Mutzunaki în 2020. Doi ani mai târziu, o altă colecţie de povestiri, Seven Empty Houses, a câştigat National Book Award for Translated Literature. Indiferent de titlu, recurente în paginile scrise de Samanta Schweblin sunt bizareria, ineditul, privirea printr-o lentilă care aparent deformează, dar care, de fapt, atrage atenţia asupra fragilităţii propriilor noastre accepţiuni şi fluidităţii care ar trebui să guverneze, în viaţa reală, conceptul de « normal ». Adesea, situaţiile pe care Schweblin le construieşte cu voluptate de arhitectă a oniricului, reprezintă un colţ de draperie ridicată de pe aparenţe şi o oglindă în care ne vedem limpede chipurile deformate de atâta « normalitate ».
« Scriitorul are acest privilegiu, al utilizării limbajului, resort care poate deschide până şi cele mai ferecate colţuri din sufletul omenesc », declara Samanta Schweblin într-o conferinţă ţinută la Oxford University în februarie 2024. « Între autor şi cititor există un dans care se construieşte pe afinităţi, dar şi pe tensiuni ». Adesea, tensiunea, disconfortul, reacţia viscerală în faţa unui text garantează pro-activitatea cititorului, împuternicirea lui de la stadiul de martor la cel de actor al propriului parcurs. Proza Samantei Schweblin nu e una comodă. Se citeşte pe nerăsuflate, pentru că autoarea are instinctul de a opera pedala de acceleraţie cu ştiinţă. Adesea, însă, tentaţia este de a ridica fugitiv ochii din pagină, pentru că şocul, distopicul sunt greu de primit. Literatura lui Schweblin este curent electric generat în cablurile invizibile care ne manevrează în fiecare compartiment al existenţei şi, mai ales, în interacţiunile noastre sociale.
O aripă de pasăre cu oasele frânte. Un nor de fluturi aproape lipicios. Mirese zbierând pe marginea unui drum pustiu. Confesiuni pe un pat de spital care, în loc să aline, deschid poarta spre un iureş al ororilor. Frânturile de proză ale Samantei Schweblin funcţionează ca nişte vise betege, prelinse în realitate şi confundate cu aceasta sau ca un circ al beteşugurilor sufletului uman, mic, vulnerabil şi failibil în faţa altor suflete.
