O carte pe zi: „Scriitori. Viața și opera”

Volumul Scriitori. Viața și opera este recomandarea zilei de vineri, 26 noiembrie 2021, în cadrul rubricii „O carte pe zi”, un proiect Litera în parteneriat cu Digi24.

Acest volum reprezintă o amplă celebrare a peste 80 de mari romancieri, poeţi şi dramaturgi din epoca medievală până în zilele noastre. Cartea explorează, în texte concise şi în imagini, poveştile fascinante ale vieţilor, iubirilor şi operelor acestora.

„Scopul unui scriitor este să împiedice civilizatia să se autodistrugă.“ (ALBERT CAMUS)

CITEȘTE PREFAȚA CĂRȚII, SEMNATĂ DE JAMES NAUGHTIE

Un scriitor binecunoscut mi-a cerut scuze odată fiindcă a trebuit să se retragă o vreme din spațiul public: „Am avut de lucru la un roman timp de șase luni” , a spus el. Nu aveam nevoie de alte explicații. A trebuit să se întoarcă la treabă fiindcă nu terminase și trebuia să încheie într-un fel sau altul. Având un stilou în mână, urma să privească din nou o pagină albă.

Scriitorii imaginativi – romancierii și poeții din acest volum ca și nenumărați alții –toți  au auzit acea chemare insistentă care îi atrăgea. Au descoperit cu mai multă sau mai puțină bucurie sau reținere că dimensiunea unde sunt duși este aceea unde erau meniți să se afle. Prima acțiune a unui scriitor nu este să aștearnă primul cuvânt pe pagină, ci să înțeleagă că este datoria lui să asculte când aude chemarea.

Situația este aceeași atât pentru scriitorii care simt nevoia să se confrunte cu lumea din jurul lor – un autor satiric precum Jonathan Swift, un Dickens sau un Kafka – cât și pentru cei care doresc să creeze un spațiu nou și îndepărtat pentru imaginația lor. Sunt cu toții conștienți de ceea ce unii poeți sau romancieri au denumit o trăsătură aproape sacerdotală, ca și cum ei sunt interpreții unui adevăr suprem pentru cei care au nevoie de intervenția și călăuzirea lor pentru a-l vedea și a-l înțelege ei înșiși.

Ați putea spune că merită să ai această credință, căci învăluie toată activitatea în mister și implică ideea că există secrete ce nu sunt la îndemâna celor neinițiați. Este adevărat. Scriitorii care nu acceptă că au pornit într-o călătorie în necunoscut nu vor crea niciodată opere care să dureze fiindcă nu posedă magia care să cuprindă mintea cititorului. Chiar și autorii care au o abordare brutală asupra strădaniilor zilnice ale profesiei lor recunosc mereu forța inexplicabilă care îi animă. Când George Orwell îi descria pe scriitori ca fiind „vanitoși, egoiști și leneși” a continuat prin a afirma că ei creau nu din cauza unei slăbiciuni morale – acțiunea de a scrie o carte echivalând pentru el cu o boală lungă și grea – ci prezența unui demon căruia nu-i puteau rezista și pe care nu-l înțelegeau.

Poeții au norocul de a fi mai deschiși la această atitudine decât romancierii deoarece în toate culturile au fost mereu inspirați de către o muză care nu exista pentru ceilalți. Mult înainte ca Romanticii din Anglia începutului de secol nouăsprezece să renunțe la oglinda în care poeții de dinaintea lor imaginau natura și să o înlocuiască  cu o lampă care le lumina viețile interioare, poezia era mijlocul prin care erai transportat în afara lumii la fel precum tradițiile orale care amestecau istoria cu misterul și fantezia când poemele și poveștile erau transmise cu drag de-a lungul generațiilor.

Seamus Heaney, laureat al Premiului Nobel în ultima decadă a secolului douăzeci, s-a întors la Eneida pentru ultima lui operă publicată, traducând Cartea VI din epopeea lui Virgiliu care narează cum eroul troian Enea coboară în lumea morților, după ce tăiase creanga de aur menită să-l apere pe drum – povestea mitică ce a inspirat poeți de la Dante Alighieri din Evul Mediu italian la anglo-americanul T.S.Eliot care a scris după Primul Război Mondial la aproape șase secole mai târziu. La fel ca Heaney, ei au fost atrași de cele mai vechi povești, cele pe care ne dorim să le interpretăm tot mereu pentru a ne explica nouă înșine cine suntem și de ce ne comportăm astfel.

Niciun scriitor valoros nu scapă de această misiune. La sfârșitul romanului lui F.Scott Fitzgerald Marele Gatsby naratorul Nick Carraway spune: „ Astfel trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi în trecut.” Este mai mult decât un strigăt de regret spre lumea fascinantă și superficială a bogaților care mai întâi l-a atras pe Carraway și apoi l-a respins, este sentimentul profund al lui Fitzgerald față de propria călătorie care nu se va termina niciodată. Este la fel de profund relevantă pentru întreaga istorie a vieții americane ca și lupta mitică împotriva forțelor naturii din cartea lui Herman Melville Moby Dick. Decenii mai târziu un romancier precum John Updike se confrunta cu aceeași întrebare din propria cultură: ce ne face să mergem înainte?

Fie că e vorba de preocupările specifice legate de putere și responsabilitate care i-au motivat pe scriitorii europeni de-a lungul secolelor – și a dat naștere celei mai importante voci de limbă engleză, anume lui Shakespeare – sau de literatura din est caracterizată de o vastă sensibilitate istorică și mitică, un poet sau un prozator care nu se confruntă cu această întrebare va pluti în derivă și va dispărea în neantul uitării. Niciunul dintre scriitorii din acest volum nu va dispărea, fie că sunt prețuiți ca povestitori experimentați, creatori de mare imaginație sau femei și bărbați rebeli tineri (și vârstnici) deoarece, într-un anume fel, într-un moment de geniu, sau după o viață de trudă au lăsat cititorilor personaje sau tragedii, revelații sau întrebări persistente ce îi tulbură.

Știm cu toții că îi vom reciti. Câți dintre noi tânjesc să ia o carte preferată și să asimileze un rând favorit din deschidere sau să întâlnească un vechi prieten în primul capitol, nu pentru că ne dorim o experiență nouă, ci fiindcă vrem să retrăim un sentiment pe care nu-l putem uita? Sau începem să citim o poezie care răsună numai în mintea noastră? Scritorii știu și ei aceasta și probabil îndemnul misterios care îi împinge are cel puțin o componentă evidentă pe care o recunoaștem. O dorință nestăpânită de a dărui. Ei iluminează și amuză, tulbură și uimesc. Ne înalță.

Asta știm cu siguranță. Probabil că misterul care rămâne – întrebarea chinuitoare, fără răspuns despre cum se face – ne este prețios pentru că știm că scriitorii de valoare sunt oameni deosebiți. Ei fac ceea ce noi nu putem și de aceea avem nevoie de ei fără să simțim niciun fel de invidie.

Cum am putea simți? Sunt legați de propria lor roată de foc. În maniera sa masculină, rebelă Ernest Hemingway a încercat odată să simplifice actul scrierii și a reușit exact opusul. El a spus: „Tot ce ai de făcut e să scrii o propoziție adevărată. Scrie cea mai adevărată propoziție pe care o știi.”

Însă după aceea începe greul.

Te-ar mai putea interesa și: