Paradisurile Hanyei Yanagihara
Probabil că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le face pentru noi literatura e felul în care scrie și rescrie lumea, în care ne dă voie să cuprindem realitatea cu mintea, să o răsucim pe propriul ax până ajungem la acel ceva pe care nu încetăm niciodată să-l căutăm: alternativa.
Hanya Yanagihara este unul dintre acei autori rari care aleargă între distopic și utopic, care transformă trama în metabolism al disfuncționalităților vieții, care creează lumi trecute și viitoare și le populează cu angoasele prezentului.
Către paradis, romanul pe care Editura Litera i l-a publicat în luna martie, e, înainte de orice, o declarație de forță a posibilităților minții omenești. Proiecția, speranța, intraductibilul hățiș emoțional care ne leagă unii de alții sunt contraponderea tenebrelor noastre interioare, care rămân aceleași indiferent de natura sau de dimensiunea calamității care ne împresoară: o pierdere personală, o decepție, o iluzie destrămată, un cataclism identitar, un război, o pandemie. Yanagihara le explorează pe toate, se mută cu ușurință din vocea copilului în cea a îndrăgostitului, din cea a manipulatorului într-a victimei, din vocea privilegiatului în tăcerea celor defavorizați.
Sunt convinsă că acesta nu e ultimul text pe care-l voi scrie despre această carte, în care acțiunea se desfășoară pe trei etaje narative (1893, 1993 și 2093), din care mi-a fost greu să mă desprind și în interiorul căreia am trăit aproape decupată de rutina mea. E o lectură care te devorează la propriu, poate tocmai pentru că în fiecare Charles, Edward, Nathaniel, Eden sunt versiuni umane străbătute de teamă, de neîncredere, de iubire aproape dantescă, de însingurare, de eșec, de ambiție, de nesiguranță. Ce ne propune autoarea sunt trei paliere de viață, conectate de o casă din Washington Square Park și de personaje care se mișcă în identități diferite, sub cupola atotcurprinzătoare a acelorași nume, ca niște avataruri în continuă zbatere după o identitate fixă.
Către paradis reinventează o Americă a tuturor posibilităților, inclusiv a dezastrelor potențiale, a secesiunii, a Continentului care înghite Insula, a Statelor Libere care își rescriu independența, a unui New York viitor, asediat viral și moral, în care nu mai există Central Park. Există pandemii, delir fascist, sclavie emoțională, combinații de Big Brother topit în ochiul lui Sauron, apartenența pe care ne-o dă suferința, intimitatea delicată a felului în care ne definim expierea. Toate marile teme, de la libertate la iubire și de la injustiția socială la felul în care individul se definește în raport cu ceilalți, sunt puse în discuție, decupate și reluate în trei spații temporale nici măcar atât de îndepărtate de noi.
Literatura Hanyei Yanagihara, prin care se plimbă un rege David, niște bunici care asistă neputincioși la dezintegrarea emoțională a nepoților, niște fii în perpetuu conflict cu autoritatea reprezentată de tații lor, de la apartenența la o familie, la o rasă, la o culoare politică, la un cuplu, la un fel de a trăi, e o literatură în care se simt ecouri din John Milton, din Henry James, din George Orwell. Sunt numai ecouri, însă. Amprenta care leagă lumile acestea potențiale, înfricoșătoare, stranii și deloc imposibile e exclusiv cea a Hanyei Yanagihara. E un fel de a scrie și de a ne scrie care te ține captiv în pagină, care nu lasă nicio clipă loc de îndoială cu privirea la forța autoarei de a demonta mituri și demonizări, de a studia cu o acuitate extraordinară mecanismul prin care funcționează abuzul, radicalismul, discursul totalitar, înstrăinarea, declinul cognitiv, îndoctrinarea, frica.
Politică – utopică, distopică, adictivă, esențială, orgolioasă, hipnotică, larger than life.
Toate acestea se pot spune despre cartea Hanyei Yanagihara. O carte fenomen. O carte care intră direct în galeria celor foarte mari. O carte care scoate la vedere sofisticatele infernuri ale cotidianului și păstrează Paradisul, în multiplele lui versiuni și accepțiuni, ca pe ceva interior, intim și atât de simplu, încât alunecă, uneori, printre cuvinte. Până când îl uităm. Până când ne rătăcim. Până când nu mai ajungem acolo.
Te-ar mai putea interesa și: