LiteraBlog Marius Constantinescu despre Percival Everett. O necesară reverenţă

Marius Constantinescu despre Percival Everett. O necesară reverenţă

Numele lui Percival Everett a transgresat notorietatea breslei odată ce romanul lui din 2001, „Erasure”, s-a văzut transformat în filmul „American Fiction” (cu excepţionalul Jeffrey Wright), în 2023. La cea mai recentă ediţie a Premiilor Oscar, producţia regizată de Cord Jefferson a primit mult-râvnita statuetă pentru cel mai bun scenariu adaptat. În acelaşi an, deloc departe de această victorie, cartea a fost inclusă pe lista celor mai mari romane americane, alcătuită de revista The Atlantic.

În acelaşi timp, Percival Everett intră pe piaţa literară din România cu unul dintre cele mai premiate titluri ale sale, ajuns inclusiv pe lista scurtă pentru Man Booker – „Copacii” (2021). O carte care… te lasă cu gura căscată, pentru că este ca şi când Quentin Tarantino, David Lynch şi Joyce Carol Oates şi-ar fi unit minţile şi vocile creative şi ar fi emanat această satiră de un umor nebun, dar şi de o violentă şi alarmantă actualitate despre o parte semnificativă din ce înseamnă America profundă.

Cu toţii avem propria noastră viziune, de la Mark Twain şi Harriet Beecher Stowe la Margaret Mitchell şi William Faulkner, despre Sudul Statelor Unite, despre acest pământ suprasaturat în culoare, luxurianţă vegetală, gospel, negro spirituals şi blues, ritualuri, reminiscenţe franceze şi tuşe mexicane sau cubaneze, teribil de ofertant literar, dar şi adesea înţepenit în convingeri politice arbitrare şi anacronice şi arhitecturi umane cel puţin discutabile. Să nu uităm că unul dintre statele Sudului, Florida, l-a propulsat / îl poate propulsa din nou pe Donald Trump, să nu uităm că unele dintre marile aberaţii şi abuzuri sociale rezistă încă în Sud. Sudul acesta este personajul colectiv care vălureşte sub paşii celor pe care Everett îi alege să fie protagoniştii romanului său. „Copacii” este un policier cu accente noir şi chiar grafice, în care Trump şi gogomăniile regimului său nu au nici pe departe un rol episodic. Ele justifică, în mare măsură, nivelul de zăpăceală al poveştii, una cu tuşe magice, în care doi detectivi de la Biroul de Investigaţii din Mississippi (MBI) caută să rezolve un şir de omucideri care seamănă între ele şi care se multiplică din Sudul magic către statele mult mai pragmatice din Nord. În cercetările lor, ei se lovesc de analfabetismul, ostilitatea şi prejudecăţile enorme ale comunităţilor locale, se întâlnesc cu o tămăduitoare parcă desprinsă din practicile voodoo (care, însă, nu citeşte în muşchi spaniol, oseminte şi păpuşele de cârpă, ci în cea mai cuprinzătoare evidenţă a linşajelor din Statele Unite) şi se aliază cu o serie de personaje care nu ies nicio secundă din paradigma dubiosului şi a dublei măsuri.

Credit foto: Cristina Venedict

Satira socială şi politică a lui Percival Everett are darul de a te cuceri chiar şi când acţiunea se poate dovedi prea plină de hăţişuri pentru a o mai urmări cu toată atenţia. Două atribute nu părăsesc, însă, niciodată proza scriitorului american: ştiinţa de a doza oroarea, detaliul sângeros, dur, greu de aglutinat şi, mai mult decât orice, un umor dezlănţuit. Un umor atât de solid, în care se distilează ironie, predilecţie pentru calambur, persiflare necruţătoare, comic de nume sau de limbaj, teatru absurd, încât râzi, râzi cu bulbuci, chiar şi când citeşti despre crime, sfârtecări şi răzbunări rasiale. Romanul e o cavalcadă a situaţiilor hilare şi o oglindă din care niciuna dintre trăsăturile care construiesc portretul robot al acestei Americi profund îngheţate în timp nu iese estompată. Dincolo de firul detectivistic – pe care eu, la un moment dat, nu m-am mai cramponat să îl urmăresc în primul rând -, iată în ce constă singularitatea acestui roman intens haşurat.

Ceea ce reuşeşte Percival Everett este o acrobaţie fără plasă printre enigme poliţiste, literatură segregaţionistă şi comedie politică, un roman greu de încadrat şi greu de uitat, cel puţin în egală măsură. Îl mai consider un eveniment al colecţiei Folio şi pentru că e unul dintre cele mai nimerite pretexte pentru a face o reverenţă onestă şi plină de gratitudine marilor şi atât de talentaţilor traducători pe care îi avem. „Copacii” beneficiază de tălmăcirea absolut năucitoare (în cel mai bun sens al cuvântului) a lui Bogdan Perdivară. Fusesem tentat să îl consider un pic excesiv de implicat după primele pagini, până când mi-am dat seama că stilul, volutele limbajului şi cultura din spatele cuvintelor sunt, de fapt, clou-ul cărţii. Or, să te foloseşti de limba română cu toată bogăţia ei argotică şi regională pentru a construi Sudul american din vorbe şi să sune ca acolo, nu ca aici, pentru mine asta e o adevărată performanţă. Stau chezăşie pentru asta oraşul Parale (ia daţi un Google cu Parale, Mississippi, aşa cum am făcut eu J), Piţipoanca Aurie sau Fundacu Negru. Bogdan Perdivară nu este străin de Sudul acesta faţetat (tot el a tradus şi „Acolo unde cântă racii” de Delia Owens), dar aici versiunea lui e revigorant de proaspătă şi păstrează impecabil grotescul, tembelismul şi pitorescul personajelor, scenelor şi dialogurilor, încât sunt tentat să spun că traducerea e, pe alocuri, mai bună decât cartea însăşi.

Pentru Bogdan Perdivară, Percival Everett este un alt mare autor pe care îl adaugă pe lista lui. Pentru Litera a mai tradus din Shelley Read, Deepti Kapoor, Hernan Diaz (o altă performanţă), Lisa Taddeo, Jeanine Cummins, Elizabeth Strout, Paul Harding, Virginia Hartman, Deborah Levy şi Colum McCann („Apeirogon” este romanul pe care vrei să îl citeşti ca să înţelegi ce se întâmplă acum în Israel şi Gaza). Iar el, Bogdan Perdivară, este doar unul dintre excelenţii traducători pe care, de-a lungul anilor, i-am văzut dând ce au mai bun pentru autorii publicaţi de Litera. Alături de el, Justina Bandol, care ne-a dăruit-o pe Svetlana Aleksievici, strigător de autentică, dar care i-a tradus şi pe Agatha Christie, Karl Ove Knausgaard, Rachel Cusk, Ali Smith, pentru a nu mai vorbi de „Sticletele” Donnei Tart. Nu aş putea încheia fără a o aminti pe una dintre cele mai discrete, dar şi mai dăruite traducătoare de limbă engleză din ultimele decenii, care a aşezat în limba română romane coleşitoare şi autori bântuitori. Am numit-o pe Adriana Bădescu, cea care a semnat traducerile pentru „O viaţă măruntă” şi „Către Paradis” (Hanya Yanagihara), „Să tai în piatră vie” şi „Legământul apei” (Abraham Verghese), „Impostorul” (Zadie Smith), „Doctorul cel bun” (Damon Galgut), „Tot ce nu ţi-am spus” şi „Mici focuri pretutindeni” (Celeste Ng) sau „Valetul de pică” (Joyce Carol Oates). Tuturor cele mai vii mulţumiri din partea unui cititor entuziasmat!

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PROFITĂ DE OFERTELE SPECIALE ȘI AFLĂ PRIMUL CARE SUNT NOUTĂȚILE

Vrei să fii la curent cu veștile literare? Îți vom putea trimite, cu acordul tău, emailuri cu noutățile editoriale, promoții, concursuri, evenimente, târguri de carte online și detalii despre oferta educațională. Te poți dezabona oricând printr-un simplu click. Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina Politici de confidențialitate.