Alina Purcaru: „Planeta Donna Tartt”

Donna Tartt este una dintre puținele autoare față de care chiar m-am purtat cu naivitate de fan girl: am identificat toate gusturile și reperele ficționale comune, apoi toate referințele care erau noi pentru mine, m-am scufundat săptămâni în șir în două dintre cele trei romane kilometrice ale ei – Sticletele și Istoria secretă –, dar am căutat și poze, interviuri, amănunte vestimentare care să transmită ceva în plus despre această ființă-sfinx, cu atât de multe de împărtășit și atât de puțină apetență pentru afișarea în public. Ba chiar mi-am cumpărat o pereche de pantofi bărbătești, negri, lăcuiți discret, cu șireturi, așa cum mi-am imaginat că ar fi ales ea pentru costumele severe, cu sacou și cămăși impecabile, pe care le poartă de fiecare dată când dă un interviu.

Sticletele și muzica clasică

M-a atras austeritatea ei, refuzul aproape monahal de a se expune mai mult decât o cere publicarea unui nou roman. Care vine la exact zece ani de muncă, eventual încheiat în aceeași zi ca precedentul: 24 aprilie. Cel puțin așa a fost pentru primele cărți. M-a atras plăcerea palpabilă, aproape, cu care descrie interioare și vieți, fie că e vorba despre armonia patinată dintr-un magazin de antichități din New York, fie despre apartamentele răvășite de excese dintr-un Vegas rapace, în care doi puști neglijați și abandonați de toată lumea se droghează, beau și uită de tot. Ambele ipostaze sunt din Sticletele, cu Theodor Decker și ucraineanul Boris în prim-plan, un roman ca un roller-coaster care lui Tartt i-a adus Pulitzerul pentru ficțiune, dar și acuza că ar fi servit, de fapt, adulților literatură pentru copii.

N-am simțit absolut niciun gram de infantilizare, doar bucuria de a savura deschiderile unei povești în care aventura grunge a rătăcirilor unor adolescenți traumatizați se împletește cu trimiteri frecvente la artă, la frumusețea pierdută, la muzică și la armonie, ca un ideal râvnit cu melancolie și cu speranță. De la Sticlete încoace, ascult periodic Arvo Pärt, cum făcea Pippa, fata pe care o iubește Theo. A devenit parte dintr-o ritmicitate interioară și a transportat în mine ceva ce înainte de Sticlete nu ar fi avut cum să transporte și nici să planteze.

Cred că ceea ce leagă romanele Donnei Tartt și ce-i face stilul atât de particular este o nevoie subterană și constantă de a înțelege și de a salva ceva chiar din cele mai negre fundături.

Fiorul tragediei antice

Istoria secretă a venit după Sticlete. Am prețuit fiecare calup din acest thriller existențial, hrănit dintr-un dialog de idei fertil, lucid și atent condus, dar care păstrează, în curgerea lui, fluiditatea, suplețea și hedonismul. Și aici personajele sunt tineri în formare – șase studenți devotați maestrului lor, Julian Morrow, de la catedra de studii clasice, absorbiți de Antichitatea greacă, dar și de un stil de viață în care curiozitatea și înțelegerea greșită a unor idei despre sublim și expandarea sinelui îi duc la crimă. Acest punct terminus e dezvăluit chiar de la începutul romanului, ceea ce rămâne de descoperit fiind motivul pentru care așa ceva a fost cu putință.

Decadentismul, estetismul, resorturile de creare a suspansului și generozitatea cu care Donna Tartt elaborează o cornucopia de întâmplări și straturi contrastante de viață au ca rezultat un amalgam hipnotizant. Henry Winter e personajul care m-a intrigat cel mai mult, în afară de Richard Papen, cel care spune povestea, un băiat lipsit de resurse, venit din California să studieze la un colegiu de elită alături de studenți pentru care problema banilor nu s-a pus de generații.

Dacă la dialogul interior al lui Richard avem un bun și relativ continuu acces, Henry e insondabil de la un punct încolo, iar ce se poate înțelege din profilul lui e un amestec de porniri apolinice, iubire de cunoaștere (mereu cară cu el o carte într-o limbă moartă, pe care o descifrează), inteligență rece și cruzime aproape inumană. El are și cele mai multe iluzii și tot el dezvoltă cea mai primejdioasă eroare, una criminală, care plasează oamenii în ierarhii ce-i fac dispensabili. Un antierou care, într-un campus din Vermont, nu concepe o altă existență decât insuflată de fiorul tragediei antice. Numai că înțelegerea lui e blocată și viciată – un eșec a cărui înțelegere e parte centrală din miza amplă a cărții.

Nevoia de frumusețe

Cred că ceea ce leagă romanele Donnei Tartt și ce-i face stilul atât de particular este o nevoie subterană și constantă de a înțelege și de a salva ceva chiar din cele mai negre fundături: o operă de artă de sub ruinele lăsate de un atentat terorist, amintiri solare, o iubire care luminează niște vieți oricât de mare ar fi distanța sau durerea dintre ele. Tentația de a găsi o formă de împăcare, de armonie, pliată pe o realitate brutală, de neîmpăcat. Încrederea că trebuie și poate să existe o soluție, un milimetru de realitate care, schimbat din locul lui, permite luminii să cadă altfel. Nu mari promisiuni și nu orbire de dragul concordiei, ci modestia unei dorințe liniștitoare: aceea de a învăța și de a înțelege, care, uneori, se confundă cu primele semne ale frumuseții.

Despre Alina Purcaru

Alina Purcaru (n. 1982) este scriitoare și publicistă. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti, are un masterat în Teorie literară și Literatură comparată, obținut la aceeași Universitate, a lucrat în presa cotidiană şi a publicat constant cronici de carte şi articole în reviste culturale prestigioase: Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca, Suplimentul de cultură şi Noua literatură.  

A debutat cu volumul de poeme rezistență (Editura Cartea Românească, 2016), urmat de al doilea volum de versuri, Indigo (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018), este coautoare a romanului colectiv Rubik (Editura Polirom, 2008) şi coordonatoare a trei volume colective: Poveşti cu scriitoare şi copii (Editura Polirom, 2014) și 10.000 de semne/Otros 10.000 caracteros (antologie bilingvă de proză românească, în ediție româno-spaniolă, apărută la Editura ICR în 2017) și Un secol de poezie română scrisă de femei (împreună cu Paula Erizanu, Editura Cartier, 2019).

A  scris și două cărţi  pentru copii, Catrina și marele Domn Somn şi Un unicorn în muzeul de oase (ambele cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, publicate la Editura Cartier, 2017). Este prezentă cu poeme și eseuri în reviste literare și în mai multe volume colective: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (volum coordonat de Lia Faur și Șerban Axinte la Editura Polirom, 2017), Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste, coordonată de Cosmin Perța (Editura Paralela 45, 2018),  Ea. Perspective feministe asupra societăţii româneşti (volum coordonat de Oana Zamfirache, Editura Curtea Veche Publishing, 2019), Arta revendică rii. Antologie de poezie feministă (volum coordonat de Medeea Iancu, Fractalia și LitFem, 2020) și Izolare (volum coordonat de  Alexandra Rusu, Nemira, 2020). 

 În 2018 a participat la un workshop de traducere de poezie organizat de ICR Stockholm, iar poemele ei au apărut în revista suedeză Lirykvänen. Grupaje traduse în limba maghiară au apărut și în două publicații din Ungaria ÚjNautilusși Prae. Este membră PEN şi, în prezent, face parte din redacţia  revistei Observator cultural. 

Despre scriitoarea Donna Tartt

Donna Tartt este o scriitoare americană născută în 1963, în Greenwood, Mississippi. A studiat la University of Mississippi și la Bennington College.

În 1992 a publicat romanul Istoria secretă (The Secret History), care a înregistrat un succes fără precedent: primul tiraj s-a epuizat imediat, romanul a rămas pe lista bestsellerurilor timp de treisprezece săptămâni și a fost tradus în peste douăzeci și cinci de limbi.

Despre romanul Sticletele de Donna Tartt

Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, supraviețuiește ca prin minune unei explozii care îi omoară mama într-un muzeu de artă și intră fără voia lui în posesia unui mic tablou fascinant, preferatul mamei sale. Opt ani mai târziu, Theo lucrează într-un magazin de antichități, iar tabloul ascuns cu grijă devine pe neașteptate poarta de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.

O poveste plină de suspans, meșteșugită meticulos, asemenea unui tablou flamand, despre iubire și artă, despre pierdere și obsesie, despre supraviețuire și modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile și nemiloase ale sorții.

Despre romanul Istoria secretă de Donna Tartt

Sub influența charismaticului lor profesor de limbi clasice, un grup de tineri inadaptați, inteligenți și excentrici de la un colegiu de elită din New England descoperă un mod de a gândi și de a trăi cum nu se poate mai diferit de existența banală a contemporanilor lor. Dar când depășesc granițele moralității, viața lor se schimbă profund și pentru totdeauna, și descoperă cât de greu poate fi să trăiești cu adevărat și cât de ușor este să ucizi.

• 

• 

•