Vocea (din care se) face povestea

Puține lucruri dau formă poveștii ca vocea umană. Culoarea, căldura, tempo-ul, tărăgănelile voite și accelerările la fel de necesare ca muzica de suspans pe fondul scenei cult din Psycho sunt recuzita lecturii care, mai întotdeauna, e o negociere între vocea auctorială, vocea care a scris, și vocea interioară, vocea care citește acum.

Între ele, tehnologia ne aduce o a treia voce, care azi se plimbă liberă în trafic, în căști, în săli de așteptare și prin stații de metrou. Vocea din audiobook-uri e o voce narativă care locuiește, practc, în text. Îl construiește ca pe o casă în mintea celui care ascultă și, după cât e de antrenată în lectura profesionistă, știe să deschidă uși sau să te lase doar să privești pe gaura cheii.
În copilăriile tuturor, poveștile au vocile celor care ne-au citit prima oară. Părinți, bunici, mijlocitori între lumea reală și cea ficțională. Cei care știau că povestea te poate ține cu sufletul la gură sau poate fi soporifică, te învață sau te dezvață de tine, de mica sălbăticiune care se îmblânzește în inima ta, în mod inexplicabil și, totuși, pregnant ca un tăvălug, când se revarsă cuvintele pe dinăuntrul minții. Avem, prin urmare, o formă de antrenament primar. E și motivul pentru care, la ora actuală, platformele cu cărți audio câștigă din ce în ce mai mulți cititori. Pentru că exact asta sunt. Cititori. Oameni care ascultă cartea și, de multe ori, sfârșesc prin a dubla experiența cu lectura old school, prin a-și căuta propria voce în paginile textului.
Sigur, un motiv esențial pentru care ascultăm cărți și le luăm cu noi în conturi de cititori e economia de timp, această resursă atotprețioasă de lipsa căreia ne plângem cu toții și pe care o gestionăm fiecare cum și cât putem. Celălalt motiv, însă, e emoțional.

Cei care ascultăm azi audiobook-uri ne-am întâlnit cu povestea (și) pe vinil, și cu Vraca, Finteșteanu, Calboreanu și atâția alții ca ei pe post de co-autori ai magiei care ne-a ținut captivi și în poveste, dar și în vocile care știau să șuiere, să viscolească, să dezghețe, să învie din morți, dacă era nevoie, să mângâie, să apere, să ajungă la. Să treacă peste. Să facă mai multă decât să spună povestea. Să șteargă lumea di jur cu totul și să o recreeze într-o formulă cu zmei și ghionoaie.
Faptul că azi generații noi cresc cu alte voci în urechi, voci care ajung sinonime cu poveștile clasice, faptul că pentru generația mea există voci care sună a Orwell și a Gurnah vorbește, în cele din urmă, despre nevoia interioară de polifonie, despre toate nuanțele care încap pe continentul niciodată finit al intonației.

În pandemie, întâmplarea a făcut ca o carte pentru care „am pus voce”, cum se spune în culisele meseriei, să fie un volum de Kafka. Pe măsură ce zilele treceau și la fel și minutele de lectură la microfon, între lumea din carte și cea de afară se instituia un racord la început subtil, apoi din ce în ce mai ușor de dibuit, până când subtilitatea a fost cu totul înlocuită de evidență. Vocea mea, ca punte între cele două, ca un soi de culoar slab luminat în care pulsa absurdul, mi se pare și astăzi a altcuiva. Un obiect aproape neverosimil. Mi-o recunosc, însă, cu conștiința acută că toate vocile traversate de povești puternice se schimbă – se schimbă în materia lor profundă, se modelează în forme noi și își descoperă tenebre și, în cazurile fericite, luminiscențe improbabile.

Până astăzi cred că atunci când citești pentru altcineva înveți lucruri despre tine. Tot felul de lucruri, pentru că soluțiile de lectură sunt adesea o surpriză și pentru cel care citește, pentru că poticneala vorbește nu o dată despre nesiguranțe pe care nu le intuiai, așa cum căldura din voce vine din resurse care altfel, adică nerostite, (ți-)ar fi rămas inaccesibile. Fiecare personaj vorbește altfel, deși e muiat în timbrul aceluiași narator, fiecare peisaj își cere dreptul la o perspectivă nouă, fiecare scenă presupune o altă butaforie sonoră. Triada aceasta – autor, narator, cititor/ascultător – mi se pare una dintre cele mai frumoase, vălurite și provocatoare, până la urmă, relații livrești. Vocile copilăriei mele locuiesc în memoria mea, vocea mea locuiește adesea în proiecție, în lectura tăcută a unei cărți pe care știu exact cum aș citi-o cu voce tare.
Și, dacă nici asta nu e vrajă, mă întreb ce poate fi.