Zăpezile secolului XX

Mi-a sunat a Thomas Mann. O proză în care se simte un enorm talent fabulatoriu, o ușurință de a construi poveste, personaj, stare, context proprie autorilor foarte dăruiți, care se bălăcesc în verb și în volută imaginativă cu aceeași plăcere netulburată de efort. 
Am ajuns foarte târziu să-l citesc pe Sebastian Faulks și nu înțeleg cum de l-am ratat până acum, dar mă bucur nespus de bogăția descoperirii, fie ea și tardivă.

Faulks, a cărui identitate de jurnalist e proiectată într-unul dintre cele două personaje cheie din romanul său, Țara zăpezilor, și anume Anton Heideck, e un artist al geografiilor interioare oglindite în peisajul exterior. O rană emoțională corespunde unei bucăți de metal care-și croiește drum printr-un torace îmbrăcat în uniforma de război, o amorțire sufletească reverberează într-un lac înghețat, iluzia e un iatac slab luminat de o lampă.
Țara zăpezilor e veriga de mijloc dintr-o trilogie austriacă, al cărei punct zero e romanul Amprenta omului, din 2005, dar e un roman perfect accesibil unui cititor care plonjează, ca mine,  direct în materia lui narativă. Mintea omenească, mecanismele fine care ne fac să ne îndrăgostim, să ne revoltăm, să integrăm trauma poveștii noastre personale și, în cele din urmă, să înțelegem mai multe despre cine suntem și ce căutăm reprezintă tema centrală a acestei cărți care se citește așa cum se călătorește într-un spațiu nou: cu o extraordinară plăcere a descoperirii, cu ochiul lăuntric în continuu proces de arhivare, de memorare a vieții dumicate în cuvintele altcuiva.

Citește și: Bedros Horasangian despre „Țara zăpezilor” de Sebastian Faulks

Anton Heideck e un jurnalist despărțit de iubita lui franțuzoaică, Delphine, de oroarea războiului în care țările lor sunt inamice. Lena e copila unei mame alcoolice și detașate de fiica ei, pentru care adolescența vine cu deziluzii amoroase și cu șocul supraviețuirii imposibile la Viena. Amândoi ajung să se cunoască fiecare pe sine, dar și unul pe celălalt cu adevărat la Scholss Seeblick, un sanatoriu condus de enigmatica Martha Midwinter. 
Austria din acest roman e răvășită de Primul Război Mondial și exhibă deja germenii radicalizărilor din care se va hrăni următorul mare conflict armat, e bântuită de teoriile lui Freud, cu prozeliții și contestatarii lor și preocupată de evoluție în toate domeniile: științe, presă, sisteme sociale și așa mai departe. Dincolo de toate, însă, acesta e romanul unor generații de tineri animați de o foame vitală teribilă, care-și simt trecutul amputat de război și viitorul bântuit deopotrivă de grozăviile pe care le-au trăit și de instabilitatea lumii în care trăiesc. Nevoia lor extremă de momentaneitate, de înțelegere profundă a ceea ce li se întâmplă, fie că e vorba de boală, de adicție, de obsesie, de scenarii erotice repetitive sau de fracturi relaționale deschise e esența acestei proze dense, dar deloc apăsătoare. În Țara zăpezilor autorul orchestrează cu minuție un spectacol al omenescului desfășurat în gesturi, conversații, scrisori și un balet al hazardului gândit drept omagiu adus lui Yasunari Kawabata, laureatul Nobel din 1968 și autorul romanului cu același titlu – Țara zăpezilor, scris între 1934 și 1937.

Dialogul cultural este, de altfel, un atribut al prozei lui Sebastian Faulks, care cucerește prin extraordinara vocație epică, prin felul în care știe să-și decupeze cititorul de lume și să-l transporte într-un peisaj înghețat care încadrează, paradoxal, incandescența emoțională a vizitatorilor săi greu încercați.
Deloc în ultimul rând, Faulks, care se recomandă, ironic și nu tocmai, ca autor dickensian, e un foarte fin arhitect al iubirilor imposibile, al conversațiilor între suflete și minți care traversează împreună deșertul solitudinii umane. 

Am citit cartea aceasta ca pe o neașteptate felie de frumos, de scriitură atentă și adictivă care îmbracă o poveste bântuitoare, enigmatică și solară, în cele din urmă, în ciuda negurilor înghețate din care vine.