Cu Voce Tare, S2E05: Nadine Vlădescu în dialog cu Ovidiu Raețchi. Vremuri de război. Despre Jihad, conflict, Afganistan – o analiză

În acest episod #CuVoceTare, Nadine Vlădescu îl are ca invitat pe Ovidu Raetchi, analist politic, scriitor și expert în Orientul Mijlociu. Cei doi vor analiza situația politică și socială din Afganistan, cât și rădăcinile istorice ale conflictelor din regiune.

Vorbind despre situația cu care Afganistanul se confruntă din această vară, când forțele americane s-au retras din această țară, iar puterea a fost preluată din nou de talibani, Ovidiu Raețchi a punctat că, pentru moment, nu este foarte clar dacă noua generație de talibani va fi la fel de sângeroasă precum „vechii talibani”.

„Încă nu a trecut suficient timp și nu am văzut noua generație de talibani suficient la putere ca să ne dăm seama în ce măsură ei seamănă cu vechii talibani și în ce măsură ei vor deveni la fel de toxici ca aceștia.  Dar câteva lucruri pot fi spuse. În primul rând, există o diferență între Al-Qaida și vechii talibani inclusiv în vechea generație – generația care a fost învinsă prin invazia unui întreg Occident, inclusiv România, unite împotriva acelui nucleu terorist. Talibanii nu au făcut parte din gruparea Al-Qaida, care a declarat jihad Occidentului și care a atacat Occidentul. Marea lor eroare a fost că, din rațiuni de onoare tribală, au acceptat să îl găzduiască pe Osama bin Laden după momentul în care Occidentul le-a dat șansa să îl predea pe acesta sau să îi ceară să plece din țară. Acesta este motivul pentru care au fost atacați. Vechii talibani nu au reprezentat o grupare jihadistă ofensivă, de tipul Al-Qaida. Ei reprezintă o grupare extremistă extrem de primitivă din punctul de vedere al ideilor și al interpetării Șariei pe care o aplică – o Șarie extrem de veche și de integralistă, care se practica în perioada primilor talibani – ceea ce numim hudud, acele pedepse fizice care apar prevăzute în Coran: tăieri de mâini pentru hoți, ucidere cu pietre șamd., care, sigur, că dacă sunt aplicate ad-literam vor îngrozi orice mentalitate modernă. Dar ei aleg să se raporteze la Cartea sacră – astfel de pedepse sunt prevăzute inclusiv în Vechiul Testament.

Civilizația europeană și civilizația iudaică au înțeles că nu trebuie să interpretezi ad-literam astfel de lucruri, care au fost scrise în urmă cu 3-4000 de ani. Modul societății de a pedepsi s-a schimbat în timp. Și în spațiul islamic există nenumărate alte forme de Șaria, care nu aplică și hudud. Nu știm încă ce variantă de Șaria vor decide să aplice noii talibani.

 În cazul în care vor decide să aplice o formă radicală, vor fi o provocare pentru civilizația occidentală – nu pentru că sunt niște jihadiști ofensivi, nu pentru că ne vor ataca, nu pentru că vor sponsoriza organizații teroriste – ci pentru că își vor teroriza propriii cetățeni. Și există un punct de la care nu poți să spui că nu îți pasă. Sigur că îți pasă de femeile care sunt chinuite, de intelectualii din Afganistan. Au venit suficiente semne că se întâmplă lucruri îngrijorătoare acolo, dar nu suntem încă în situația din anii 2000, în care să tragem clar concluzia că noii talibani au lansat un regim constant de teroare.

Varianta ideală pentru Occident este ca, prin negocieri și prin diplomație să se ajungă la o soluție de echilibru. Istoria recentă a demonstrat că fără talibani nu se poate. Poți să susții un regim anti-taliban, cum au făcut-o Statele Unite, ținând trupe și pompând miliarde de dolari, însă el nu se auto-susține. Nu e autentic, nu e sănătos. În momentul în care pleci, în câteva zile, talibanii – care au susținerea populației din motive complexe, istorice –  vor reveni la putere. Și atunci, fără ei nu poți. Dar cu ei, într-o variantă toxică, la fel… este iresponsabil să poți, să abandonezi generații întregi de copii și femei. Și atunci soluția este ca talibanii să accepte o formă de democrație atât cât este ea posibilă în Orientul Mijlociu, pentru că, din punctul meu de vedere, Occidentul nu își permite mai mult de o mare provocare, mai mult de un inamic și mai mult de o amenințare în Orientul Mijlociu, iar astăzi avem deja unul. Problema majoră este Iranul și problema libaneză – care se cronicizează și care va exploda în curând, pentru că sunt probleme mari: etnice, tribale și economice – și atunci cred că interesul Occidentului este să se concentreze pe această problemă și să facă cumva Afganistanul să evolueze cât de cât sănătos, așa cum poate evolua sănătos cu o forță talibană la putere”, a spus Ovidiu Raețchi.

Totodată, el a vorbit și despre interesele geopolitice din regiune și motivul pentru care Occidentul „închide ochii” la încălcarea drepturilor omului cu care se confruntă anumite categorii ale cetățenilor, precum femeile și intelectualii sau afganii care au colaborat cu forțele străine.

„E mai mult decât simplă putere. E vorba de foarte mult interes economic acolo, pentru că Afganistanul se află într-o zonă de intersectare între mari jucător politici: sunt interesele majore ale Chinei pentru resursele din Afganistan, care este un stat bogat în resurse; sunt interesele Arabiei Saudite, care e un jucător foarte puternic; sigur că sunt interesele Pakistanului, care controlează o mare parte din Afganistan politic și a controlat în această perioadă; Rusia nu e departe, Statele Unite… Sunt atât de mulți bani în joc și atât de multe resurse, încât ispita de a uita un pic de soluțiile radicale și sângeroase este mare, iar senzația mea este că noua generație – așa cum s-a manifestat până acum – este mult mai pragmatică și mult mai interesată de propria prosperitate decât erau acei talibani înrăiți de lupta cu Uniunea Sovietică și care a fost extrem de dură”, a explicat el.

Vă invităm să urmăriți episodul integral pe Spotify, iTunes, Apple Podcast și Google Podcasts, dar și pe canalul de YouTube al Editurii Litera și pe Litera Blog.

Despre Ovidiu Raețchi

Ovidiu Raețchi este scriitor specializat în Orientul Mijlociu. Doctorand în istorie cu o teză despre procesul de pace dintre Israel și Egipt (1979) și doctorand în științe politice cu o cercetare care urmărește evoluția Frăției Musulmane din 1928 până astăzi, Ovidiu Raețchi are un master în cultura arabă și un altul în civilizația ebraică. Licențiat în științe politice, Raețchi a urmat studii postuniversitare de securitate la București și Garmisch‑Partenkirchen.

A publicat cinci volume de eseuri și istoria civilizației: EsTeistica; Din Agora; Scurt tratat despre iubire; Soldatul Putin și Filosoful Dughin: Civilizația rusă în fața unei noi erori imperialiste; Avangarda Califatului: O istorie intelectuala a jihadismului. Raețchi se află la al doilea mandat în Camera Deputaților, în primul fiind ales în Diaspora, în colegiul Orientul Mijlociu–Africa, de comunitățile din Israel și țările arabe. În această calitate a avut întâlniri oficiale la Ierusalim, Amman, Beirut, Washington ș.a.

Despre Avangarda califatului. O istorie intelectuală a jihadismului

Jihadismul constituie continua degradare a islamismului politic. În mai puţin de un secol (1928–2014, adică de la fondarea Frăţiei Musulmane până la proclamarea Califatului ISIS), jihadiştii vor regresa de la formarea omului nou al islamului, prin predică și educație, la genocid, decapitări live şi sute de gropi comune.

Această descompunere ideologică se va produce pe fondul unor „mutaţii genetice“ în cadrul doctrinei islamiste, iar mediul propice acestor alterări mutagene va fi închisoarea. Sayyid Qutb, Ayman al -Zawahiri,
Abu Musab al -Zarqawi sau Abu Bakr al -Baghdadi îşi vor formula şi clarifica teoriile jihadiste din ce în ce mai brutale în celulele egiptene, iordaniene sau în lagărul american de la Camp Bucca. Totuşi, explicaţia conform căreia jihadismul reprezintă un răspuns proporţional în faţa detenției și torturii nu este unul valid.

Osama bin Laden, de pildă, cel mai faimos dintre jihadişti, nu a fost închis şi nu a fost victima „agresiunii Vestului“. Dimpotrivă, el a beneficiat de sprijinul Occidentului în războiul contra URSS. Osama a ales să-şi dedice viaţa jihadului dintr-o poziţie privilegiată de „prinţ“ care făcea parte dintr-o familie de miliardari cu afaceri în Statele Unite şi Europa.

Pe de altă parte, o conexiune semnificativă între momentele de apogeu ale jihadismului şi relaţia tensionată a islamului cu Vestul este evidentă.

Succesul lui Hassan al-Banna a apărut pe fondul nemulţumirii din Egipt şi Palestina în raport cu administraţia britanică. Apropierea lui Sadat de America a relansat jihadismul egiptean, iar invazia sovietică din Afghanistan a generat marea sinteză jihadistă din anii 1990. O a doua sinteză jihadistă a apărut în anii 2000, după ce SUA au atacat Irakul. Dacă invazia URSS a creat premisele pentru apariţia al Qaeda, cea americană a oferit pretextul pentru coagularea ISIS. Iar acest lucru se întâmplă pentru că, într-un teritoriu musulman măcinat de război, tabăra jihadistă are întotdeauna câştig de cauză pe termen mediu, după ce forţele moderate se epuizează în luptă