În 2005 locuiam la Los Angeles, ca doctorand al UCLA, și duceam dorul casei. Descoperisem deja de câțiva ani supermarketurile Jons, unde se găseau produse alimentare aduse din Europa de Est sau de inspirație est-europeană, unde domnea ceva din dezordinea nonșalant-apatică și vag prăfuită a magazinelor din copilărie și de unde, la începuturi, venisem – preț de vreo cincisprezece stații cu autobuzul, pentru că erau departe de West Los Angeles, cartierul meu din apropierea campusului – încărcată cu plase pe care le târam aproape zece minute pe jos până acasă, pe Corinth Avenue aproape întotdeauna pustie. Între timp mă mutasem în Hollywood, locuiam deja singură, îmi luasem mașină și aveam un Jons la doi pași. Apoi, în acel 2005, am descoperit în West Hollywood, unul din punctele de coagulare a comunității ruse/rusofone a metropolei, un alt magazin, mai degrabă o prăvălie, în care am aflat cum se desface o rodie. Nu, nu sub apă (gândiți-vă cum ar fi să desfaci o portocală sub apă și apoi s-o mănânci!). Mergeam din când în când în librăria unui evreu rus, undeva la etajul uneia dintre cutiile scunde și anodine în care își duc zilele majoritatea micilor comercianți din Los Angeles, și am văzut magazinul cu pricina pe fereastră, peste drum.

Deci: rodia se „scalpează” mai întâi, cu un cuțit bine ascuțit, adică se face o incizie circulară cam la 2 centimetri în jurul „moțului” din vârf, după care coaja se crestează în jos ca la portocală, pe liniile acelor pielițe albe care despart fructul în mai multe „odăi” sau „cămări”. El se va desface apoi destul de ușor în felii groase, semințoase, ca niște sferturi de măr împănate cu boabe sângerii.

Toate acestea mi le-a arătat, cu multe gesturi și cu și mai multe vorbe, grăbite, e drept, dar binevoitoare și eficiente, un armean scund și vânjos, deloc gras, între două vârste, cu burtă și cu un început de chelie care-i rodea din părul negru cârlionțat – mi-am dat seama apoi că era un soi de responsabil al magazinului sau poate chiar unul din proprietari. Tot el mi-a spus, spre uimirea mea, că sucul de rodie e foarte bun pentru gravide, pentru că „face sânge”. Aveam să țin minte asta și să-mi cumpăr de mai multe ori de la ei după numai câteva luni. Dar în seara aceea îmi amintesc cât de impresionată am fost de dexteritatea și ușurința cu care a desfăcut rodia, pe care mi-a și oferit-o apoi, cu un gest iute, de om ocupat, și totuși cu o curtoazie măgulitoare. N-a durat mai mult de câteva secunde, însă am avut impresia că asist la un mic miracol. Ani după aceea mi-am dat seama că modul acesta de a curăța rodia e similar cu cel în care m-a învățat tata să decojesc portocalele (și cum eu am făcut-o extrem de rar), adică aș fi avut, rațional vorbind, un termen de comparație, ceva la care să mă raportez și care să atenueze ineditul experienței. Și totuși, pentru mine, ritualul desfacerii rodiei e până azi neasemănător cu nimic, elegant, cuceritor, și are ceva magic (oare din cauză că, până să dau de rodii în America, le știam numai din basmul lui Ispirescu și din filmul lui Paradjanov, amândouă la fel de exotice și de misterioase?). L-am regăsit după o pauză de câțiva ani, când am început să cumpăr rodii pentru băieții mei și, văzând că le plac, le-am adoptat ca fructe ale casei. Am de fiecare dată o plăcere neștirbită, carnală, voluptuoasă și intimă, să desprind „capacul” de coajă și să apăs apoi, strivind ușor țesutul alb din mijloc, pentru ca fructul să crape. E o pătrundere cu forța într-un trup rotund, doar cu mâinile. În ultima vreme am observat chiar că iau câteodată două-trei rodii la curățat când simt nevoia să reflectez la ceva, să învârt ceva în minte. Sunt odihnitoare și în același timp foarte concrete, mă țin ancorată în realitate.

Toate astea mi-au venit în cap, la grămadă, în clipa când am citit într-o povestire de William Saroyan (1908–1981) că „nu există pe lume alt fruct ca rodia”. E una dintre povestirile lui cele mai frumoase din recentul volum Tânărul neînfricat de la trapezul zburător, apărut la Litera în noiembrie anul trecut, în traducerea Gabrielei Tănase – o selecție antebelică din puzderia de texte scurte ale cunoscutului prozator armean-american (care avea să adune peste 2 000 de-a lungul vieții).

Foarte pe scurt, Saroyan, născut în 1908 în localitatea Fresno, California, din părinți armeni, a fost un scriitor prolific, în egală măsură prozator, dramaturg și autor de memorii. S-a lansat fulminant în 1933 cu povestirea „Tânărul neînfricat de la trapezul zburător”, publicată într-o revistă, și a continuat cu atâta forță, încât, în anul următor, prima culegere de povestiri i-a devenit bestseller și l-a lansat definitiv ca pe o vedetă de primă mână a literaturii americane a vremii. Cu timpul, a ajuns autor și de piese, scenarii de film (Comedia umană, pe care l-a transformat ulterior în romanul lui cel mai cunoscut, a stat la baza unui film multipremiat cu Oscar), după război și de cărți autobiografice și memorialistice, rămânând un scriitor bine cunoscut, bine cotat, fără să intre totuși în rândul clasicilor moderni, gravitând la periferia sistemului lor solar. A fost un om cu o poftă nesecată de viață, fidel crezului său artistic de a scrie „ca mod de a fi”, care nu a făcut rabat de la calitate și a cărui personalitate savuroasă, mobilă (a fost un mare călător) și mai degrabă excentrică se reflectă, într-o măsură, în stilul captivant și în tonalitatea ambivalentă, optimist-elegiacă, a multora dintre creațiile sale.

A fost tradus și pus în scenă și în România, nu de puține ori. Înainte de 1989 s-au publicat la noi, între altele, Unu, doi, trageți ușa după voi! – o colecție de povestiri traduse de surorile Sadoveanu –, dar și Mă numesc Aram, minunată carte pentru copii (și copii mai mari). Memorabile au fost două spectacole montate la Bulandra de Lucian Pintilie și Liviu Ciulei în anii 1960, Inima mea e pe înălțimi și, respectiv, Clipe de viață. După 1989 au apărut traduceri noi, din volume de povestiri și din Comedia umană.

Povestirea pe care am pomenit-o mai devreme se numește „Livada de rodii”. Un armean transplantat în California, dar nostalgic după „țara natală”, plantează cu mari eforturi niște pomi în deșert și recoltează după vreo doi ani cam două sute de rodii.

Erau niște fructe cu aspect destul de trist. Le-am împachetat în cutii arătoase, și unchiul le-a trimis unui vânzător en-gros din Chicago. Erau unsprezece cutii.

Timp de o lună n-am primit nici o veste de la vânzător, așa că, într-o seară, unchiul i-a dat telefon. Omul, D’Agostino, i-a spus că nimeni nu vrea să cumpere rodiile.

– Cât ceri pe cutie? a țipat unchiul în receptor.

– Un dolar, a răspuns D’Agostino.

– Nu-i de-ajuns, s-a răstit unchiul. Trebuie să ceri cinci. Nu accept nici un cent mai puțin.

– Nu le vor nici la un dolar, i-a răspuns enervat omul din Chicago.

– Ce fel de negustor ești tu? s-a supărat unchiul. Astea sunt rodii. Vreau cinci dolari pe cutie.

– Nu pot să le vând! a strigat negustorul la rândul lui. Am mâncat una și nu mi s-a părut deloc cine știe ce.

– Ești nebun! s-a zbârlit unchiul la el. Nu există pe lume alt fruct ca rodia. Nici cinci dolari pe cutie nu sunt de-ajuns. Nu le acoperă valoarea nici pe jumătate.

Evident, unchiul își primește rodiile neatinse înapoi, iese în pierdere și, până la urmă, lipsit de cunoștințe de pomicultură și de orice simț practic, rămâne și fără terenul pe care plantase livada.

Cam peste trei ani, m-am dus cu el la bucata aceea de pământ să vedem livada. Pomii erau toți uscați. Solul se umpluse din nou de cactuși și ierburi specifice deșertului. Cu excepția micilor rodii scheletici, locul arăta exact ca la începutul lumii.

Am dat ocol fostei livezi, apoi am revenit la mașină.

Ne-am urcat și ne-am întors în oraș.

Am rămas tăcuți tot drumul, fiindcă aveam atâtea de spus și nici o limbă în care să le spunem.

E o povestire reprezentativă pentru Saroyan, în care regăsim, vibrante, câteva din laitmotivele lui – personajul marginal, neadaptat, visător (și imigranții din textele lui, nu numai armeni, sunt adesea întruchipări ale acestei tipologii mai largi), inocența și frumusețea suferinței autentice, ca și suferința din inocență și frumusețe, dar și un soi de înțelepciune stoică, resemnată, mândră chiar, cu care oamenii aceștia își acceptă soarta. Sunt de cele mai multe ori, desigur, oameni săraci, adesea tineri sau copii, și deznodământul dramei lor e câteodată tragic și explicit (de pildă, în „Zâmbărețul Sam”, în „Tânărul neînfricat de la trapezul zburător”, în „Frizerul al cărui unchi a fost decapitat de un tigru la circ”), alteori doar amânat, lăsat doar să se bănuiască într-o lumină crepusculară, pe un ton contemplativ, tolerant și chiar vag optimist (vezi „Omul care-și lăsase sufletul în munții Scoției”, „Vărul meu Dikran, oratorul” sau „Locomotiva 38, indianul Ojibway”). O categorie aparte printre soiul acesta de personaje o constituie copiii și adolescenții, de care Saroyan se apropie cu mare duioșie și cu un dram de umor și cărora deseori le înfățișează trăirile, comportamentul și modul de a vorbi cu delicatețe și cu un realism extraordinar (vezi, de exemplu, „Șoarecii, prietenii noștri” sau minunata povestire „Iubitule, iubitule, iubitule!”). De fapt, scriitorul mărturisea că nu a fost niciodată interesat să creeze personaje memorabile, și majoritatea eroilor lui, principali sau secundari, se circumscriu unor tipologii – marginalul (și opusul lui, descurcărețul prin excelență sau omul de succes, care, în mod paradoxal, se dovedește până la urmă tot un inadaptat), estetul, înțeleptul –, pe care nu știu dacă nu le putem, de fapt, subsuma unei viziuni particulare a individului ca „orfan” pe lume, suflet singur și vulnerabil în fața forțelor supraumane – ale istoriei, societății și chiar ale relațiilor interumane – care acționează asupra lui.

– Ah, Doamne, cât de tristă este soarta omului plecat în lume! spune unul din eroii saroyanieni. Această singurătate tragică a celor vii.

A nu se înțelege de aici că Saroyan e un scriitor sumbru. Nici pe departe – deși microromanul Ce-am mai râs!, datat 1953 și publicat tot la Litera anul trecut, în premieră pe piața românească, în traducerea reputatului Virgil Stanciu, ar putea fi un contraargument. Dar în povestirile sale, pentru care e cel mai cunoscut până azi, Saroyan dă dovadă de o vivacitate remarcabilă, de o combinație fermecătoare de vitalism și poezie. Sunt scrieri în general impecabile stilistic, de întindere nu prea mare, fără să devină schițe, manifestând un realism în cheie minoră, dar penetrant, pe alocuri sentimental, și un puternic simț dramatic, desfășurat cel mai bine la nivel de episod narativ cu structură relativ complexă, și punctat adesea de intervenții mai mult sau mai puțin deghizate ale inconfundabilei voci auctoriale, care nu ezită să comenteze poetic și pe alocuri discursiv pe marginea întâmplărilor relatate. De fapt, povestitorul lui Saroyan are nevoie de un anumit ceremonial de desfășurare, nu se grăbește, în ciuda ritmului relativ sacadat al limbii sale, trebuie să învăluie totul în poezie. Și scriitorul întrebuințează constant procedee oratorice: repetiții verbale, structură ciclică a textului, leitmotive. Înclin să văd aici o înrudire cu anumite tipuri de creații poetico-narative populare de tipul baladelor sau al epopeilor, deși povestirile lui Saroyan sunt doar poeme mai degrabă miniaturale, minore, fără intensități de durată dostoievskiană, și sfidează etichetele de gen.

Ce-am mai râs! e, în răspăr cu acestea, o nuvelă ambițioasă, cu intenții mai ample, mai grave, dintr-o perioadă mai pesimistă, s-ar zice (scriitorul se despărțise pentru a doua oară, definitiv și cu un gust amar, de nevastă, actrița Carol Marcus, care avea să devină mai cunoscută ca parteneră a celebrului Walther Matthau), unde, parcă spre confirmarea naturii „episodice” a povestitorului Saroyan, structura dramei, bine strunită pe parcurs, se precipită la sfârșit într-o tragedie insuficient stăpânită. Povestea familiei care se destramă complet pe ultimele douăzeci de pagini mi se pare exagerată, excesiv sentimentală, neverosimilă, teleologică. Secvențele cele mai frumoase din carte rămân, după părerea mea, descrierile copiilor și scenele care concretizează relațiile din interiorul familiilor, mecanismul interacțiunii psihologice, mai ales al dialogurilor, în înfățișarea căruia Saroyan a excelat dintotdeauna.

Despre amândouă aceste cărți am discutat într-o miercuri seară, în fața unui public restrâns, dar atent, în ceainăria Cărtureștilor, cu câțiva oameni plăcuți, citiți și care s-au antrenat într-un dialog plin de farmec: doamna doctor Mihaela Irimia, profesor universitar la catedra de limbă engleză a Universității București, director al Centrului de Studii Culturale Britanice și al Centrului de Excelență pentru Studiul Identității Culturale, doamna doctor Carmen Mușat, profesor universitar la Catedra de Teoria Literaturii din aceeași universitate, domnul profesor universitar George Volceanov, șeful Departamentului de Limbi Străine al Universității Spiru Haret, traducător și eminent shakespearolog, și domnul Bedros Horasangian, care nu mai are nevoie de nici o prezentare în cadrul acestei reviste.

Cu toții au fost de acord că Saroyan e un scriitor profund umanist și că acesta e poate lucrul cel mai bun și cel mai memorabil din opera sa. Doamna Mihaela Irimia a vorbit despre identitatea lui personală și scriitoricească la intersecția dintre armenitate și americanitate, despre pofta lui de viață și de scris. Doamna Mușat a subliniat delicatețea morală a autorului Saroyan și felul cum își adecvează stilul la conținut, cu referire îndeosebi la diferențele de stil și de tonalitate dintre volumul de povestiri și microromanul postbelic. Domnul Horasangian a punctat, cu verva-i dintotdeauna, că Saroyan e un scriitor, în esență, american, în buna tradiție a autorilor neșcoliți ai acestei mari literaturi – fără să fi devenit însă un autor canonic, asemenea lui Hemingway, cu care a rivalizat ca popularitate înainte de război –, și cu ecouri din înțelepciunea neamului său oriental. Tot dânsul a vorbit despre faptul că Saroyan e perceput până azi ca un scriitor de stânga, chiar comunist – o exagerare, firește, așa cum observa cu sagacitate domnul Volceanov, care a adus drept dovadă excelenta povestire „Cățelul râse văzând așa o acrobație”, în care câinele ridiculizează cu o ironie mușcătoare și fin țintită afirmațiile comunistoide ale eroului uman.

Venit dintr-o familie foarte săracă, rămas fără tată și silit de tânăr să muncească pentru a supraviețui, dar disprețuind, așa cum a dovedit adesea, succesul comercial (bunăoară, atunci când a refuzat, în 1941, Premiul Pulitzer care i se acordase pentru piesa Clipe de viață), nu e de mirare că Saroyan avea vederi de stânga (a vizitat, de altfel, în două rânduri, Europa de Est pe atunci sovietizată – inclusiv România –, unde s-a și bucurat de succes, și de mai multe ori Armenia, unde e considerat un erou național). Opera lui nu e însă tributară acestor concepții, și, de altfel, realismul lui fin calibrat cedează de obicei în fața compasiunii nu social-politice, ci filozofice față de soarta nu a mulțimilor sau claselor, ci a individului, a omului-copil, indiferent de originea lui, de educație sau situație materială. În textele sale cele mai bune, Saroyan nu are încrâncenarea sau gravitatea rău-prevestitoare a scriitorilor angajați social, ci prospețimea celui care se minunează de fiecare dată de frumusețea și durerea lumii, care nu încetează să reacționeze la ea cu înțelegere, compasiune și acceptare, cu înțelepciune, ba chiar cu un strop de umor. Citindu-i povestirile, cred că încerc de fiecare dată senzația pe care o am curățând o rodie.

Text de Justina Bandol, redactor la Editura Litera