#CuVoceTare, S2E08. Nadine Vlădescu în dialog cu Radu Vancu. Jocuri, jucării, copilării. Ediție Nostalgică de sărbători

În ultimul episod #CuVoceTare din 2021, Nadine Vlădescu îl are ca invitat pe Radu Vancu, poet, prozator, eseist și traducător. Vă invităm să urmăriți o discuție despre sărbătorile de iarnă văzute prin prisma copilăriei, despre timp, poezie și maturizare.

„Eram un copil timid, fragil. Eram cel mai mare din cinci frați, locuiam într-un cartier muncitoresc de la marginea Sibiului de atunci, cu un nume foarte frumos, Valea Aurie, situat la marginea pădurii. Asta îmi plăcea. Erau și niște lăculețe, care pe-atunci mi se păreau gigantice, mă puteam plimba. Dar altfel, cartierul era destul de deprimant. Lângă noi era o unitate militară. Discutam cu soldații care făceau de gardă: eu le spuneam poezele, iar ei îmi dădeau cubulețe de zahăr – ăsta era trocul dintre noi. Pe mine mă bucura atunci zahărul. Acum, gândindu-mă la asta, mă bucură mai mult nevoia lor de a auzi mici catrene – unele din cărți citite, altele compuse de mine pentru ei. Cam tot la vârsta aia, am început să compun mental catrene rimate, simpluțe, pe care le spuneam pe la botezuri, pe la nunți. Făceam genul ăsta de poezele pentru rude, pentru unchi, iar ei mă recompensau cu diferite sume, care puteau fi destul de consistente. Mi-aduc aminte că, în unele dăți, bunicul meu sau unchiul meu mi-au dat suma de 100 lei, care la vremea aceea însemna foarte mult. Unchiului meu i-am făcut un catren al cărui prim vers era absolut stupid. Spunea: „Ochii lui ascund o taină”. Un clișeu banal. Dar probabil că unchiul meu s-a simțit mișcat și mi-a dat 100 de lei. Din banii de la el, din banii de la bunicul, mi-am cumpărat singurul meu aparat de diafilm (…) Era copilăria unui băiețel într-un cartier muncitoresc, vorbind cu soldații de peste drum, citind. Aveam un grup de prieteni, dar eu eram singurul dintre ei care citeam și care doream să mă fac scriitor”, a povestit Radu Vancu, rememorând momente din copilăria sa.

El a vorbit și despre importanța literaturii în viața unei persoane și a felului în care se raportează la trecut, prezent și viitor.

„Materia primă a literaturii este timpul. Lucrăm cu timp pe care creierul nostru îl metabolizează, îl transformă în imagini, îl transformă în centre de gravitație ale existenței noaste interne. Poezia reală e, întotdeauna, gravitațională. În diviziunea asta literară a muncii, trecutul și vârstele trecutului sunt, mai degrabă, ale prozei. Cred că proza este specia literaturii mai interesată de recuperarea trecutului. Proza coboară, face pe arheologul, încearcă să recupereze din trecut pentru a ne ordona în structuri recognoscibile tot ce s-a întâmplat cu viața noastră. Dacă literatura e individuație, proza se ocupă cu recuperarea trecutului, iar poezia răspunde, mai degrabă, la prezent. Rolul poeziei e să te țină inserat în aici și acum. Trebuie să secrete prezent. De asta, de pildă, cred că cei mai mulți dintre poeții pe care îi cunosc eu s-au simțit atât de blocați când a început pandemia. Teoretic, claustrarea între patru pereți, cu o cantitate mare de timp la îndemână, ar fi trebuit să fie favorabilă. Însă cei mai mulți dintre poeții pe care-i cunosc eu nu au știut cum să scrie – nu au știut cum să descompună acest timp al captivității. Eram cu toții într-un timp impus pe care nu reușeam să îl transformăm în imagini. […] Vorbind despre timpul viitor, mi-am adus aminte ce spunea George Steiner în După Babel. El spune că inventarea iubirii și a timpului viitor sunt cele care au făcut succesul speciei. Noi am inventat limba și toate structurile limbajului, iar creierul nostru a început să funcționeze ca o mașinărie lingvistică pentru a putea secreta viitor, pentru a putea inventa ceva ce există în viitor, pentru a putea proiecta, pentru a ne putea coordona, pentru a putea construi lucruri în viitor. Iubirea și viitorul sunt, pentru Steiner, legate”, a mai spus el.

Vă invităm să urmăriți episodul integral pe Spotify, RSS, Apple Podcast și Google Podcasts, dar și pe canalul de YouTube al Editurii Litera și pe Litera Blog, începând cu 29 decembrie 2021, ora 19:00.

Despre Radu Vancu

Radu Vancu (Sibiu, România, 1978) este poet, prozator, eseist și traducător român. Este conferențiar la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și redactor-șef al revistei Transilvania. Din 2019, este președintele PEN România. De asemenea, este redactor al revistei Poesis International. Coordonează secțiunea română a site-ului Poetry International. 

Începând cu anul 2002, a publicat opt cărți de poezie, pentru care a primit mai multe premii; poezia lui a fost tradusă în aproximativ 20 de limbi străine, fie în antologii și reviste, fie în cărți individuale. A publicat și un roman, Transparența (2018), și două volume de jurnal (2017, 2021), pentru care de asemenea a primit câteva premii. A publicat și două cărți pentru copii și o culegere de texte civice. Publicațiile lui academice includ două cărți-eseu despre Mihai Eminescu și Mircea Ivănescu, precum și un volum privind relația modernității poetice cu umanul. A realizat câteva antologii de poezie română modernă și contemporană, fie singur, fie în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin sau Marius Chivu.

A tradus romane și poezie, în principal din John Berryman și W.B. Yeats; este, de asemenea, traducătorul ediției Ezra Pound coordonată de H.-R. Patapievici la editura Humanitas.Este organizator al Festivalului Internațional de Poezie din Sibiu Poets in Transylvania.