Bedros Horasangian despre „Colaps”, de Jared Diamond

O carte grăsană – am voie să mă exprim așa, sau nu e politically corect? –, de aproape 800 de pagini, șade cuminte cu burta la soare (avem parte de o toamnă frumoasă, profitați de fiecare zi/clipă), îmi stă la îndemână și-mi oferă prilejul să hălădui – se mai folosește termenul? – prin multe cotloane/meleaguri ale lumii. Prin timp și spațiu. Trecut, prezent, cu o hartă imaginară mereu plimbându-se prin fața ochilor. Mi-a plăcut mereu să umblu. Cu mintea, cu imaginația, dar și cu pasul. Am bătut toți munții României, dincolo de traseele de creastă din Piatra Craiului, Făgăraș și Retezat și dincoace de Munții Măcin, atât de tociți, din coasta Dobrogei, care au și ei farmecul lor, mai ales dacă adăugăm la vechimea și tăria granitului din care se face macadamul – acele pietre cu care se pavau cândva străzile și azi sunt numai bune de aruncat în capul polițiștilor din Paris – un vin cu buchet de Nazarcea sau chiar sec de Niculițel. Nu e nevoie să ajungem la Bora-Bora sau să lenevim prin Malvine cu un pahar de zeamă colorată în mână, ca să realizăm că există locuri minunate pe lumea asta, aflate mai la îndemână. Și de cuprins în viața asta. Am umblat prin Țara Românească mai abitir decât Alexandru Vlahuță la vremea când a scris România Pitorească. Nu știu dacă se mai face la școală. Într-un fel, am tot mapamondul, de ieri și de azi, la îndemână. Acum mă mulțumesc și cu ce citesc. 

O carte care nu e nici de geografie, nici de istorie, nici de antropologie, etnografie sau, de ce nu, impresii de călătorie – ea e din toate câte puțin… –, nici de literatură, care nu știm când e sau nu, pentru că avem atâtea feluri de expresie, încât nu mai contează ce e este și ce nu este Literatură. De citit să fie. Și citim. Dacă e ceva interesant și ne atrage. Și cărțoiul unui prof american cu nume de bijuterie – Jared Diamond –, cu titlu prăpăstios, „Colaps. Cum reușesc societățile să eșueze sau să reușească“ (Editura Litera, 2023, traducere din limba engleză de Cristina Niculescu), este numai bun de abordat, cum ședem cuminți în miezul unei incredibil de frumoase toamne. Poate mă repet, dar merită. Bucurați-vă de fiecare zi! Și, eventual, de fiecare carte. Cea de față nu este de ultimă oră.

Apărută într-o primă ediție în 2005 – pe vremea aceea eram la New York –, a fost reeditată în 2011, când rușii se pregăteau să dea buzna în Donbass, iar acum avem o variantă românească. Bună și engleza, cu prețiozitățile ei, dar care, uneori, în românește sună cam aiurea. Un mic exemplu. Chiar din start, citind câteva note biobibliografice legate de Jared Diamond, editorul român ne spune că profesorul de geografie american de la Universitatea din California este, atenție!, un polimat cunoscut. Măi să fie! Cunoscut, cunoscut, dar polimat!? Hait, altă belea, polimat, Was ist Das? Știe tot românul – care, în general, știe multe și pe toate, „Nu mă învăța tu pe mine…“ – ce e aia polimat? Am auzit de Policolor, fabrica de vopseluri, de Polirom,editură, de poliomelită – ptiu, păzea, Doamne ferește! –, polimeri, policlinică, chiar și poligon, politehnică, polipii de care părinții voiau să-i scape pe copii ca să nu-i mai doară gâtul, și tot așa, dar polimat?

În românește nu sunt sigur că există, așa cum nu era până mai ieri acel proxi, utilizat de curând cu osârdie, demnă de cauze mai bune. Deci, polimatul ar fi un fel de erudit, atotștiutor, cu vaste cunoștințe în varii domenii. Așa pare a fi – ba chiar dovedește că și este – și acest Jared Diamond, care ne livrează o excelentă și închegată poveste despre creșterea și descreșterea, până la dispariție, a unor străvechi culturi și civilizații. Multe au dispărut cu desăvârșire – și acum, polimații (oare termenul are și plural?), precum Mr. Diamond, adună date/informații/comparații/subtile analize ca să refacă ceva din care s-a ales, dacă nu chiar praful și pulberea, măcar niște urme concrete, care tot au mai rămas. Ca la formidabilele temple de la Angkor Wat, în săraca țară numită Cambodgia, din Asia, ca în Insula Paștelui, din mijlocul Oceanului Pacific, cu halucinantele ei uriașe de piatră. Și ne lăsăm furați de un studiu ultraserios și simandicos, care ne face să peripatetizăm prin toată lumea, cu diferitele ei culturi, societăți, de ieri și de azi. Societăți care cresc și descresc până dispar. Așa cum au pățit unele, că e vorba de spațiul montan sau marin, suntem proiectați prin timp și spațiu, din America de Nord, Groenlanda, Papua Noua Guinee și Africa până prin îndepărtatele imperii din China, Asia și Insula Paștelui, din Oceanul Pacific, unde puțini dintre noi ajung, dar toți ne lăsăm furați de ce e pe acolo. Cartea lui Jared Diamond – n. 1937, cu părinți născuți la Chișinău, Moldova, cum găsim pe net, într-o familie de evrei ce ajung americani, profesor de Geografie la Universitatea din California, Los Angeles, onorat cu numeroase titluri academice, burse și premii la fel de prestigioase, între care și un Premiu Pulitzer – ne oferă un studiu extrem de bine articulat, într-un limbaj accesibil, pe cât de simple sunt toate poveștile aglutinate despre vechile civilizații: Insula Paștelui și celelalte insule din Oceanul Pacific (cu prilejul Cupei Mondiale la Rugby, m-am lămurit pe deplin pe unde vin insule precum Tonga, Fiji și Samoa), imperiile Maya și cel aztec, lumea fascinantă a vikingilor, dar și sfârșitul Groenlandei – habar nu aveam de uriașele despăduriri, distrugerea solului și a pajiștilor, sfârșitul unui uriaș teritoriu care devenea patrie doar pentru exoticii inuiți (o populație băștinașă în nordul extrem, cum sunt și eschimoșii de care a auzit toată lumea).

Aventura unui teritoriu imens precum Groenlanda, cândva împădurit și locuit, ce devine în timp o uriașă întindere/masă de gheață, cuprinde pagini de reală literatură. La fel și când umblăm prin Africa, cu multitudinea ei de probleme: demografice, climatice, nu în ultimul rând sociale și politice; genocidul din Rwanda, tensiuni peste tot și ura ce devine mai relevantă decât toleranța. Africa nu e doar geografie și exotism, ci și un teritoriu plin de oameni. Umanitate – cu tot ce înseamnă ea. Nu doar cauze climatice, catastrofe naturale, globalizare sau creștere demografică explozivă au făcut ca anumite imperii să decadă, așa cum altele au rezistat. S-au salvat. 

Și tot facem salturi de pe un continent pe altul, de pe un țărm al Atlanticului, pe celălalt; și aflăm ce s-a petrecut într-un stat din SUA, precum Montana, la amintirea unor traiectorii divergente în Haiti și Republica Dominicană. Unora le-a mers prost, altora mai puțin. Mereu a depins de oameni. Exemplele – unele larg pritocite în volum (detaliile furnizate au parfumul lor) – ne pun la curent cu multe stranii istorii. Povești. Autocrațiile locale au blocat orice fel de formă de democrație. China, uriașa, imensa Chină – gigantul din umbră, cum pe bună dreptate este catalogat – domină azi arealul Asia-Pacific, ca și Australia minieră, care, pe de o parte, se epuizează și, pe de alta, se reface din mers. Problemele globale sunt analizate și din perspectivă regională. Și așa ni se demonstrează de ce unele societăți iau decizii greșite, altele se dezvoltă diferit și se folosesc abil de diferitele oportunități pentru dezvoltare și progres. Ilustrații sugestive din diverse colțuri ale planetei, unde știm bine că nu vom ajunge niciodată, completează o imagine atotcuprinzătoare despre ceea ce numim „lumea de azi“.

Cu bune și cu rele deopotrivă. „Dl. Diamond este un scriitor lucid, cu capacitatea de a face conceptele științifice ușor accesibile cititorului, iar studiile sale de caz despre culturile care au eșuat sunt mereu extrem de convingătoare“, îl gratulează pe autor, într-o recenzie din The NewYork Times, un nene (sau o tanti, nu se știe!) al cărui nume nu ni se precizează, după un motiv care ne scapă și pe care-l trecem cu vederea pentru că, oricum, nu se poate schimba lumea după cum vrea fiecare dintre noi. Mă tot gândesc, pe românește, în loc de colaps n-ar merge mai lesne și n-ar fi mai folositor un șnaps?