Bedros Horasangian despre „Eu rămân aici” de Marco Balzano

Propozițiile scurte sunt mai penetrante decât cele lungi și întortocheate. Avem exemple de tot felul în istoria literaturii, autori români sau de aiurea. Ar rămâne de găsit ritmul lor, să fie ca o respirație normală și firească pentru suflul unei narațiuni. Literatura italiană nu este din cele mai des abordate de cititorii români. Din varia motive ieri, din asaltul limbii și autorilor de limbă engleză azi. Vrei să ai succes și să intri în categoria celor care sunt traduși în X limbi și tipăriți în Y țări, atunci engleza ar fi cea mai indicată. Și totuși, continuă să se scrie în toate limbile pământului, inclusiv în italiana asta foarte apropiată de româna cea de toate zilele. Mai ieri a intrat în DEX cuvântul kidnapping, de sine stătător, ca mai vechile turcisme berechet, bucluc sau toptan. Limbile sunt organisme vii. Ca și literaturile.

Despre ce ar fi vorba?

Întâmplare sau nu, romanul lui Marco Balzano (n. 6 iunie 1978, Milano, absolvent de filologie, prof de literatură într-un liceu din orașul natal, sposato [căsătorit], due figli [doi băieți] etc.) – „Eu rămân aici“ (Resto qui), (Editura Litera, 2024, Colecția Folio, traducere din limba italiană de Elena Bănică) – a apărut pentru prima dată în 2018 la faimoasa Casă de editură italiană „Giulio Einaudi“. Cum numele lui Balzano îmi era străin, alte conexiuni s-au ițit mintenaș după un scurt popas pe internet. Gândul mi-a zburat imediat către un prieten, necunoscut, dar foarte apropiat și îndepărtat în timp. Pavese. Cesare Pavese și Editura Einaudi pentru care a ostenit ani în șir, la care și pentru care admirabilul cititor, traducător și, la rândul lui, și un mare prozator – l-am numit pe autorul unei dramatice confesiuni, Meseria de a trăi, una dintre cărțile mele preferate – a lucrat/colaborat ani în șir. Multe titluri și autori de vază din literatura de limbă engleză au fost oferite publicului cititor italian, în premieră, de către profesorul de limba engleză Cesare Pavese. Și, atenție, în anii în care fascismul italian era pe cai mari, iar anglo-saxonii deveneau dușmani de moarte. Am citit apoi cu înfrigurare, lectura m-a prins repede, romanul lui Marco Balzano, care – ale vieții și literaturii valuri, maluri, zaruri, cred că am mai spus asta, dar îmi place cum sună – se consumă nu în anii noștri, ci în timpul vieții lui Pavese.

Acțiunea din proza lui Balzano încalecă deceniile întunecate ale celui de-Al Doilea Război Mondial și pleacă de la câteva fapte/întâmplări reale. Eroul principal ar fi timpul – se pleacă la drumul cronologic al romanului din anii 1920, din Tirolul de sud, la granița dintre Italia, Austria și Elveția, la 70 de kilometri de Bolzano, o localitate numită Graun im Vinshgau, „o zonă în care limba vorbită e germana, religia, cea creștină, munca era cea de pe câmp și grajduri“, după cum ne precizează în text o naratoare lucidă și cu un dezvoltat simț al observației. O mamă și o fiică și răsucelile istoriei. Viața ca o mică sală de așteptare. La dentist, la vreo judecătorie, într-o gară deja părăsită. Nu vine, nu pleacă nimeni. Doar gândurile, ideile, poveștile ce însoțesc timpul și evenimentele care oricum trec. Se risipesc. A fost, este adevărat tot ceea ce Marco Balzano pune pe seama unor personaje care-și văd altminteri de viața lor? Nici nu are importanță că trec anii – 20 în roman, ba chiar 35, căci zona cu barajul va fi inundată în iulie 1950, doar turnul din secolul XIV va mai răsări din când în când atunci când scade nivelul apei. Câteva decenii de viață, de literatură, mai nimic la vechimea omenirii, dar pentru o viață de om este mult.

Tânăra femeie din debutul romanului e acum mamă și soție, Germania nazistă începe să piardă teren în fața unor italieni sătui și de Mussolini, și de Hitler. Construcția barajului împarte o comunitate în două. Un aer de dramă antică se consumă sub ochii noștri. Războiul se termină, dar proiectul barajului continuă. Case dinamitate, oameni evacuați, apa pătrunde peste sat, bat clopotele, o parabolă despre război și interese economice. Povestea unui sat, baraj, comunități, ca multe altele pe lume. Câte un baraj inutil putem găsi peste tot. Peste ani se va dovedi că e mai ieftin să cumperi energie electrică de la francezi. O investiție inutilă. Anii vor trece. Represaliile naziștilor germani împotriva partizanilor italieni, după ce aliații au debarcat în Sicilia și au început să elibereze Italia, urcând spre nordul cizmei, sunt crâncene. Ura nu naște decât ură. Violența generează violență. La război, ca la război, se poate întâmpla orice.

Tensionate pagini, bine prinsă o anume atmosferă. Pe acest fond istoric-politic, Balzano introduce un nou motor epic: construcția unui baraj, oamenii de lângă el, ceea ce duce la zăgăzuirea unor ape și exproprierea unor sate, Curon și Resia. Și așa ițele epice să deznoadă, avem și mărturii individuale, și destine colective și o nouă canava narativă se întrețese pe marginea unui lac de acumulare din care doar partea superioară a unei turle de biserică iese din apă. Războiul e în toi, rezistența italienilor devine crâncenă, într-un război sângeros, care pe care, din care va avea câștig de cauză democrația. Explicațiile din coada cărții ne oferă mai multe detalii despre tot ce și cum s-a petrecut într-o realitate transformată abil în ficțiune: construcția unui baraj (inundarea a două sate) într-un sat din Tirolul de Sud, Curon, la granița cu Elveția și Austria, în plin regim mussolinian. Povestea cu barajul s-a întâmplat și în România comunistă: insula Ada Kaleh, de pe cursul Dunării, unde am ajuns și eu prin anii ’50 și am cumpărat un borcan de dulceață de smochine și altul de trandafir (5 lei bucata), făcând-o fericită pe bunica, a fost înghițit de ape. Povestea s-a repetat și la Bicaz, pe valea Bistriței – România e mai pitorească decât ne-a lăsat moștenire Vlahuță –, unde mai multe localități au fost inundate, iar ruinele bisericii din Hangu, aruncată în aer la doar opt ani după ce fusese terminată în 30 de ani, ar putea servi ca material narativ unui jurnalist/scriitor român care să valorifice literar destinul unei biserici sacrificate pe altarul dezvoltării etc., ca și soarta a 26 de muncitori care au murit în condiții nu pe deplin elucidate.

Un roman care mi-a plăcut foarte mult.

Tot atât de mult cum am apreciat faptul că Marco Balzano a avut puterea să rămână prof de liceu – ca și Eugen Lovinescu sau Anton Holban pe la noi, Octavian Soviany în zilele noastre –, luându-și în serios meseria, absolut onorabilă, de dascăl, fără să ajungă universitar, decan, rector, academician, glorie mondială. Doar un excelent scriitor. Este loc pentru toată lumea. Mottoul romanului ne ajută să fixăm cumva ideea : „O poveste nu se păstrează nicăieri mai bine decât în cenușă.“ Nu știu dacă e și adevărat, dar este un citat din Eugenio Montale, un important poet italian de care și uitasem că a existat.

Marco Balzano nu e doar prof de literatură, ci și poet. Ar merita descoperit și de cititorii români. Și nu uitați, Meseria de a trăi, a lui Cesare Pavese! Se mai găsește prin anticariate. Nota finală mi se pare la fel de importantă ca întregul roman: „Prima oară când am ajuns în Curon Venosta (Graun im Vinschgau, în germană) a fost într-o zi din vara anului 2014. In piața principală, turiștii coborau din autocare, iar în jurul lor veneau sau plecau hoarde de motocicliști. Exista un pod, care este locul ideal pentru a face o poză cu turla bisericii în spate. Acolo coada pentru selfie-uri este întotdeauna destul de lungă. Acea coadă de oameni înarmați cu smartphone-uri a fost singurul lucru care a reușit să-mi distragă atenția de la spectacolul clopotniței scufundate și al apei care ascunde vechile sate Resia și Curon. Nu sunt în stare să găsesc altceva care să-mi arate mai limpede violența istoriei.“

Forza Italia!

Pe NETFLIX, se poate găsi și un serial legat de acest turn care iese din apă.