Bedros Horasangian despre ,,Japonia shogunilor. Epoca samurailor” de Julia Moreno Garcia

Unde e România și unde e Japonia? Extrem de departe una de cealaltă, dacă ar fi să privim pe o hartă ce acoperă întregul mapamond. România, aici, pitulată între Carpați, Dunăre și Marea Neagră; Japonia, hăt departe, un conglomerat de insule – doar patru dintre ele mai măricele, Hokkaido, Honshu, Shikoku și Kyushu, urmărind arhipelagul de la nord la sud, de-a lungul celor 3000 de kilometri ce măsoară pământul care desparte Asia Continentală și Marea Japoniei de imensul Ocean Pacific. Ne despart nu doar mii de kilometri și experiențe istorice diferite, ci și uriașe deosebiri cultural-religioase. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Asta, așa, în principiu și la o iute aproximare. Altfel, într-o lume pe zi ce trece mai globalizată diferențele inter- și intraculturale se estompează și se pot găsi limbaje de comunicare. Punți. Asocieri. Interferențe, ce să mai vorbim! Deja vorbim cu toții englezește, limbă ce ușurează enorm contactele celor din lumea de azi. Ce mai tura-vura? Nu știu de unde provine nici această expresie și nu am niciun chef să dau pe Google o căutare care ne oferă mură-n gură explicații la orice, fără să ne mai batem capul (vă dați seama cum ar suna în engleză sau, și mai tare, în nemțește?).

„Japonia shogunilor. Epoca samurailor“ (Editura Litera, 2023, colecția chiar bună, Descoperă Istoria, în care au apărut numeroase alte volume dedicate unor aspecte diverse ale multor civilizații, traducere din limba spaniolă de Anca Irina Ionescu) nu este propriu-zis o istorie a Japoniei și a japonezilor, ci o situare cât de cât mai amănunțită a acestei civilizații și spiritualități pe harta lumii. Și, până la un moment dat, ea începe undeva hăt demult, dacă urmărim cronologic tot ce s-a petrecut prin acele insule unde a înțărcat dracu iapa. Alta acum, in the middle of nowhere, hm, sună cam aiurea față de româneasca noastră cea miezoasă, sună ca dracu, cum zicea mai ieri un fost PM român într-un context ce marca schimbarea de paradigmă a istoriei românești. Vorba vine, nu s-a schimbat nimic, doar am consemnat o victorie a UTC-ului asupra PCR-ul. Am zis ceva rău? La loc comanda. Cronologia esențială, hărțile și glosarul ce sunt puse în Anexa volumului ajută la mai buna noastră orientare. Avem ca punct de start anul 300, ca dată aproximativă a formării primului stat japonez. Astfel că la anul 587, clanul Soga – nicio legătură cu clanul Duduienilor sau cu cel al Cordunenilor, mult mai des pomeniți pe la noi în acești ultimi ani – reușește să impună budismul în Japonia. Vorba vine, încă nu exista Japonia, așa cum nici România nu era România pe vremea lui Menumorut, Vlad și Gelu, dacă facem un mic ocol prin memoria noastră școlară. Realizez abia acum că am învățat enorm de multe în primele patru clase – așa-numitul învățământ primar – și în următorii alți șapte până am terminat un liceu care ne-a împins în ale vieții valuri, maluri, zaruri. Și din acei ani de școlarizare – mai mult sau mai puțin obligatorie – am rămas cu o sumedenie de cunoștințe de cultură generală, pe care abia acum, cu Google sub nas, le apreciem mai tare (să nu spun abitir, un turcism cumva ieșit azi din limbă).

Japonezii ce mai fac?

În anul 701 se introduce Codul Taiho – am în cap doar cel de procedură penală, des invocat acum –, un model de regim birocratic autoritar. În 2024 înțelegem bine ce-i asta, dacă ne proiectăm la Rusia, Iran sau Coreea de Nord. Și? Și în 794 se întemeiază o nouă capitală, Heian (astăzi Kyoto, o bună destinație turistică pentru amatorii de zone mai exotice decât Dubai unde se înghesuie mulțimi de turiști să facă selfies și ca să ce în plus?) Sărim apoi în 1192, când Minamoto no Yoritomo întemeiază shogunatul. Aha, despre asta e vorba în primul rând în această prezentare de „Neam și Țară“, cum ar fi spus Neculai Iorga, cel mai vestit și prolific istoric român.

Nu am pomenit nimic despre autoarea acestui studiu. Este o profesoară și istoric(ă) din Spania, Julia Moreno Garcia, specializată în destinul și poveștile însoțitoare ale unor civilizații extraeuropene.

În 1281 are loc a doua încercare (nereușită) a mongolilor de a cuceri Japonia. Vă dați seama ce curs ar fi luat istoria Europei dacă la Kosovo (Câmpia Mierlei) nu ar fi câștigat otomanii? La 1573, Oda Nobunaga începe unificarea țării, ceea ce nu e rău și intră într-o logică a firescului. La 1603 începe shogunatul Tokugawa – imediat după asasinarea mișelească a lui Mihai Viteazul de către mercenarii generalului Basta, asta ca să ne raportăm mereu și la propria istorie, nu lipsită de cruzimi precum harakiri și sepuku ce-și găsesc echivalențe doar în sinistra tragere pe roată de care au avut parte Horea și Cloșca, cel de-al treilea samurai al răscoalei, Crișan, luându-și viața cu nojițele de la opinci! Adică o nouă clasă/putere militară (bushi) preia guvernarea și va domina țara fără întrerupere (1603-1867), folosind instrumente de guvernare care nu erau strict militare. Violențele nu lipsesc, nici construcțiile de tot felul. Găsim multe detalii și povești adiacente referitoare la această succintă plimbare prin timp și istorie. Dacă ne obișnuim și cu denumirile/numele japoneze – care au, evident, altă sonoritate pentru urechile europenilor –, atunci ne putem orienta mai lesne prin conglomeratul de locuri, castele, bătălii și fel de fel de lideri, militari sau civili, ce dau contur unei istorii agitate. Ni se explică ce e și cu șintoismul, amidismul (tot un soi de budism, dar mai democratic) și budismul Zen care lasă urme în istoria japonezilor.

Câteva bine alese ilustrații și reproduceri dau formă fizică, prin imagine, unor locuri și personaje care chiar sunt de poveste. Avem pomenită și Povestea lui Genji,un roman (să-i zicem) scris de o femeie, Murasaki Shikibu, acum peste o mie de ani, o doamnă de onoare din suita împărătesei de la curtea imperială. S-a tradus și la noi, merită a fi cel puțin citit și pe sărite. Și așa ajungem, nu chiar hop-țop, la capătul călătoriei noastre printr-o Japonie care se conturează sub ochii noștri. În 1853, comodorul (un fel de amiral) american Matthew Perry obligă Japonia să-și deschidă porturile pentru navele europene. Sfârșitul sistemului sakoku, ne precizează Dona Murcia, adică politica externă bazată pe închiderea frontierelor. Simplu – nu iese nimeni, nu intră nimeni, interdicție introdusă în 1636. Așa că din 1854 s-a sfârșit izolarea Japoniei și, bine sau rău, japonezii intră și ei în marele dialog/confruntare a civilizațiilor. Tradiționala și conservatoarea țară a samurailor se lasă potopită de o explozie a dezvoltării economice, faimosul miracol japonez. După un secol plin de ororile mai multor războaie mondiale – și a primelor explozii nucleare de la Hiroshima și Nagasaki –, e prezentă iar între marile națiuni ale omenirii. Dar asta ar fi o altă poveste, diferită de cea a shogunilor pe care am parcurs-o cu delicii acum, în plină primăvară. Cireșii au înflorit deja în toată Japonia. Iar la noi deja a apărut primul val de cireși comestibile. De menționat și faptul că cireșii pe care-i admirăm în Japonia nu produc fructe. Cum așa? Chiar așa. Doar de frumusețe? Da, ia te uită nene, ce chestie. Cireși fără cireșe. Păi nu e tare?