Bedros Horasangian despre „Portret de familie” de Ann Napolitano

Apar cărți cu nemiluita. Cum naiba să alegi din numeroasele noi nume de autori din toate genurile, care dau buzna peste tine, cum să te descurci printre mormane de romane, unele mai groase decât altele, care se adună prin bibliotecile noastre suprasaturate și ele? Cărți voluminoase, oricum, și mai bune, și mai puțin bune, dar groase, spre satisfacția unui romancier de cursă lungă precum Nicolae Breban, care consideră că abia după 500 de pagini o proză are consistență. Sunt departe de a împărtăși această opinie fistichie – nu lungimea sau scurtimea unui text literar e esențială pentru evaluarea, oricum, subiectivă a unei cărți –, așa că am ajuns să bombăn la adresa cărțoaielor pentru că sunt în primul rând dificil manevrabile. Restul e literatură. Punct.

O autoare despre care nu știam nimic și o carte de fix 510 pagini devin ofertă de lectură. După o răsfoială sumară – o veche și personal plăcută obișnuință, nu pe de-a-ntregul acceptată de pedagogia conservatoare – și oscilând între un Hm…, dubitativ, și un Mda…,mai generos, lectura m-a prins. M-a captivat. Pe bune! Am terminat cartea cu sentimentul că am descoperit o nouă, bună, meseriașă prozatoare. Fără prea multă tevatură în jurul numelui, fără prea multe premii și traduceri, cu o biografie cuminte, îmi permit să avansez o părere, a scris o carte care merită a fi citită. Așa s-a nimerit. Ultima apariție editorială a scriitoarei americane Ann Napolitano (1971) se intitulează Hello Beautiful (2023). Recunosc că titlul misterios-ambiguu devine – în varianta „mult e dulce și frumoasă“ a limbii române – Portret de familie (Editura Litera 2024, traducere din limba engleză și note de Mihaela Serea), mai la concret, după cum se va dovedi la o lectură atentă, la care vă invit fără prea multe farafastâcuri explicative și prețiozități teoretice, care fac furori în ultimii ani, mai ales în roman și mai ales despre roman. Și de când cu netul, comentarea unei cărți și datul cu presupusul – poveste veche pe la noi – e la îndemâna oricui, a tuturor. E bine, e rău, e încă o formă de democrație. Este. Și punct.

Cine e autoarea?

O scriitoare americană, evident cu origini italiene, dacă e să ne ghidăm după sonoritatea numelui, cu o biografie legată de New York – masterat în arte la NY University, a predat creative writing la Brooklyn College și la universitatea NY, middle aged, după aparențele unor fotografii și informațiile biobibliografice, sumare, oferite de editorul român. Șapte ani a fost și editor asociat la revista One Story (am verificat, există, redacția revistei e situată tot în Brooklyn și sună bine cu ce se ocupă – publishes one great short story at a time. We bring people together through reading, writing, and learning about short fiction, ceea ce e o promisiune frumoasă, fără garanția că poate deveni oricine și oricum un Cheever, un Carver sau un Bukovsky, dar merită încercat, ceea ce, pe zi ce trece, atrage mulți mușterii la o glorie de multe ori care aduce mai multe bătăi de cap și nefericire decât parale cu toptanul în cont și, eventual, un Premiu Nobel pentru Literatură în panașul individual).

Despre ce e vorba? Ann Napolitano și romanul ei de 510 pagini: Portret de familie a apărut și prin România, după A Good Hard Look, Within Arm’s Reach și Dear Edward (ultimul fiind tradus și la noi și editat tot de Editura Litera, sub titlul Un loc în cer), romane care au impus-o rapid, dacă s-a scris despre ele în The Washington Post și The New York Times Book Review, ambele publicații la fel de prestigioase, chiar dacă din motive diferite. Unul e cotidian politic, celălalt, un săptămânal cultural. O primă observație: iată că și la americani putem desluși ce înseamnă de-a-ndoaselea pe la noi. O producătoare de romane – cel puțin până acum – este editoare și promotoare de proză scurtă!!?! Poate de aici și expresia de pe vremea bunicilor noștri: crede și nu cerceta. Întortocheate sunt Căile Domnului! Bun.

Despre ce este vorba în noul ei roman?

Acțiunea – câtă este, fără secvențe epice mari, evitând seismele marii istorii – se desfășoară arborescent și complică planurile narative la nivelul istoriei mici. Colective. Familiale. Individuale. Faptele se desfășoară temporal, între februarie 1960 și noiembrie 2008. Naratorii sunt mai mulți. Un bărbat – William Waters, bărbat bine, înalt, jucător de baschet – și mai multe femei (Julia, Sylvia, Cecilia și Emeline), cele patru surori Padavano, care intră pe rând în scena unei narațiuni care se complică și se consumă la Chicago (cu o paranteză newyorkeză). Ce fac toți aceștia care alcătuiesc o familie de-a lungul câtorva decenii? Trăiesc. Dintr-o adolescență cu viața de zi cu zi aferentă – baschetul e iar un fir care șerpuiește prin toată cartea – la o senectute care, evident, își arată colții. Avem și moartea unui copil care va afecta psihologia personajului masculin principal din roman, și o încercare de sinucidere ratată, relații complexe între surori, ba e caldă, ba e rece, o familie. Familia va rămâne unită, chiar dacă în final avem parte și de O moarte care nu dovedește nimic, ca să amintim de unul din romanele lui Anton Holban – un excelent prozator interbelic, fin analist și tot atât de bun și de avizat cronicar muzical, care ar merita reeditat. Să spunem că și în proza lui Ann Napolitano timpul ba expandează, ba se comprimă. 25 de ani se pot consuma într-o conversație de zece minune, câteva minute tensionate dintr-o copilărie fericită devin tragice când o mamă – tânără la începutul romanului – e pe moarte după câteva sute de pagini. Este forma de libertate absolută, a personajelor, a literaturii, a vieții înseși. Detalii, fiecare dintre cititori poate extrage câte ceva. Eu, de exemplu, am extras pasajele legate de sport, de baschet, pe care l-am practicat ca junior, cu succes altminteri (eram f. îndemânatec), dar în lipsa unei înălțimi adecvate, de 1.70 m, nu poți să faci carieră de profesionist. Oricât de iute de picior și mână te-ai dovedi, calitățile fizice devin primordiale, așa cum prea mulți centimetri în plus pentru o fată/femeie devin un handicap supărător, temă abordată și în roman. Când ești lungană – cum e una dintre surorile Padavano – este clar că ai o problemă dacă e să-ți găsești partenerul. Nu de baschet, ci de viață. Aveam o colegă de liceu care purta totdeauna balerini ca nu cumva pantofii cu toc să o facă și mai înaltă. Variante, rememorări, se pot deschide multe paranteze plecând de la un detaliu sau altul. Și se conturează, ei, da, Portretul unei familii americane, cu toate datele exterioare, dar sugerând și forța lăuntrică a unității de grup ancestrale. Acea Forza Italia care i-a făcut pe romani să facă din Roma capitala lumii.

Am apreciat în acest text și faptul că am fost scutit de crime, violuri și de atâtea orori care au năpădit nu doar proza modernă, dar și mentalul colectiv. Iată că se poate și fără secvențe horror sau fără un erotism peste poate. Uneori, o fustă ridicată de vânt/aer – precum pățește Marylin Monroe într-un film – poate fi mai senzuală decât orice fel de nuditate. În fine. Și tot așa, observațiile și firescul cu care Ann Napolitano povestește varia întâmplări și situații și le pune în scenă cu lejeritate ne fac să-i sugerăm să scrie și proză scurtă, pentru care are toate abilitățile și înzestrările. E bine când totul se termină cu bine, era o vorbă franțuzească folosită de mama mea. Trecutul e mereu nostalgic, melancolic și, de ce nu, frumos.