Volumul „Salamandre” de Liviu G. Stan completează colecția „Biblioteca de proză contemporană”

Salamandre de Liviu G. Stan este în curs de apariție la Editura Litera, în colecția „Biblioteca de proză contemporană”, coordonată de scriitoarea Doina Ruști. Cartea spune povestea a patru personaje ce trec prin întâmplări stranii.

Despre Salamandre de Liviu G. Stan

Traficanți de organe, o stație spațială, un experiment social în cartierul Cotroceni și o femeie care își pierde mințile în cea mai lungă noapte din viața ei. Patru personaje, patru întâmplări stranii.

„Ieșite parcă din mantaua unui Gog contemporan, personajele din Salamandre dezvoltă psihologii care trec ușor în zona patologicului, de la chirurgul genial, dar brutal, și până la urbanistul care participă la reconstrucția unui Cotroceni fantast.“ (Mihai Ene)

Citește un fragment în avanpremieră din Salamandre de Liviu G. Stan

Conjuncția avocați străluciți,cod penal defectuos și niște decidenți corupți din sistemul judiciar, care îi erau datori vânduți pentru că pe vremuri le oferise o nouă viață, îi servise pe tavă lui Antonie Varitz o pedeapsă cu suspendare.

Într-o zi, răsfoia în bibliotecă un volum elegant din meditațiile lui Marc Aureliu, Gânduri către sine însuși. Vârful unui creion sublinia: „faptul că am primit ajutor în vise”, când o izbitură în fereastră îl făcu să tresară.

Vârful creionului se rupse.

O amprentă ovală de sânge se scurgea în firișoare pe geam. Un porumbel momit de-o iluzie optică?

Puse cartea pe birou. Iată un indiciu: puțin mai încolo de zidul casei, pe gazon – o spinare mică și închisă la culoare se ițea dintre firele de iarbă, părea a unui șobolan, dar semăna și cu o broască țestoasă (excluse imediat asemănarea). Se duse la etaj, duduind pe trepte, în încăperea cu monitoare. Camerele de supraveghere arătau o droaie de persoane mascate, cu fesuri negre trase pe față, care catapultau ceva peste gardurile înalte ale curții. Nu dură mult și, sărind de la un cadru la altul, descoperi că ceea ce aruncau mascații, de parcă ar fi fost niște sticle incendiare, erau nici mai mult, nici mai puțin decât organe. Zeci, poate de sute de organe. Pe monitoare se vedea cum organele erau descărcate în stradă dintr-o dubă. Nu pot fi altceva decât organe de animale, își spuse Antonie Varitz, păstrându-și calmul. Unele organe eșuau pe traiectoria lor și sfârșeau în sârma ghimpată, întinsă pe întreg perimetrul gardului.

Luă telefonul mobil și-și sună consilierul de probațiune.

Abia când sirenele poliției răsunară în apropiere de strada lui, invadatorii se împrăștiară care încotro.

            — Va trebui să vă punem pază, i-a spus consilierul de probațiune.

            — Nu pot să-mi reangajez foștii bodyguarzi?

            — Nu.

            — Chiar nu se poate?

            — Nu e permis.

            — Nici mie nu mi se permite?

            — Nu.

            — Mă piș pe voi!

            — Ai grijă cum vorbești!

            — Mă piș pe tine, sclavule! Ai uitat când mi-ai adus-o pe nevastă-ta și ți-am reparat-o?

În crăcile teiului înmugurit atârna o ghirlandă de mațe. Ilinca, Vespasiana, Ecaterina și Stanca, menajerele casei, nu mai pridideau să culeagă în găleți ororile din iarbă. Privind peste umerii lor, Antonie Varitz făcea inventarul atacului: limbă de vacă, pipote, ficat și bojoci de porc, căpățâni jumulite de găină, măruntaie pline de mâncare nedigerată, cam tot ce-i prin frigiderele cu resturi ale unei măcelării.

La sfârșit, după ce menajerele se întoarseră la treburile casnice, Antonie Varitz se îndreptă spre un cotlon din spatele curții și se așeză într-un balansoar. Deja se repeta de mai bine de o lună. Ce anume? Asta, ceea ce simțea în aceste momente. Iar cu fiecare revenire, sentimentul devenea și mai pătrunzător, și mai convingător, se fortifica, o sete ce nu putea fi potolită de substanțele secretate de glandele vieții, o sete care cerea mai degrabă o rupere din rădăcini, ceva autoreferențial și cristalin, și mai presus de orice, ceva de-o familiaritate atât de veche, încât putea fi un sinonim al cuvântului menire.

Își opri gândul.

Desfăcu pumnul, iar în palmă îi răsări o copită de porc cu un ciot de tibie. O luase din căldarea Ecaterinei. Roti copita ca pe-un ametist.

Noaptea sosi peste oraș cu o scânteiere de stea căzătoare. Antonie Varitz încă mai studia copita. De data aceasta, nu în balansoar, ci în lumina albastră a unor neoane lungi, deasupra unei tejghele, într-un club cu estetică futuristă de lângă Parcul Carol. Ce căuta acolo? Și de ce luase copita cu el? Nu știa, dar într-un anumit sens o făcea în numele acelui sentiment-menire, pe care-l lăsa acum să se desfete înăuntrul lui, să se înfrupte din orice dorește, să înflorească precum ulcerul.

Tavanul consta dintr-o cupolă cu vitralii gotice. Deasupra barului, încadrat de rafturile cu băuturi, trona un poster cu Jane Fonda din filmul Klute. Actrița radia de tinerețe. Antonie Varitz îi făcut o plecăciune cu bărbia. Stătea retras într-un colț, unde nici măcar barmanul nu ajungea. Stătea pe un scaun, o cupă cu șampanie îi ținea de urât și avea o panoramă de frescă asupra tinerilor care dansau cu mișcări austere: mimică sobră, gesturi pop, snobism cu cidru. Hipsteri, așa auzise că erau numiți acești tineri, o tipologie socială ferm delimitată. Nu putea să nu fie intrigat de o similitudine pe filieră mitologică, însă una care suferise niște mutații eclectice. Mulți dintre bărbați erau un soi de iele bărboase, îmbrăcate în culori țipătoare, de la colanți roz-bombon asezonați cu pulovere lăbărțate și încinse cu borsete țesute cu motive tradiționale, la maiouri zdrențuite, cu imprimeu tigrat sau verde-fosforescent, purtate pe sub geci miniaturale de blugi, furate parcă de la raioanele pentru bebeluși, și înzorzonate militărește cu ecusoane și lanțuri. Alții afișau straie business, însă cu un schepsis: loațe de jamaican, papuci de casă, câte o sacoșă de rafie pe umăr sau un melon cu elice pe creștet. În ceea ce privește hainele amazoanelor, acestea nu erau cu mult diferite de masculi. Numai că multe dintre ele încă mai voiau să facă paradă de atributele feminității și oricât ar fi împins limita vulgarității, tot păreau niște fiice ale Venerei în comparație cu ei, efebii de tinichea. Firește, dacă le lăsa deoparte pe grăsanele fără speranță, care-și oțeleau resentimentele și apucăturile hermafrodite în tunsori legionare și hăhăiau ca cei mai josnici tinichigii auto. Urmărind această faună, se vedea pe sine mai prăfuit decât Imperiul Habsburgic.

— Ești cumva vreun intelectual suprarealist învechit în rele?

Intruziune. O voce suavă de femeie tânără se referea la ciotul porcin, subțiind aerul cu degetul arătător. Luat pe nepregătite, Antonie Varitz îi procesă anatomia: frumusețe telegenică, păr lung și bogat, breton de infantă, trup supluîn pantaloni strâmți, cu talie înaltă, privirea ei invita la seducție și abuz.

            — Nu, sunt un medic vizionar.

            — O, și mai bine.

            Sorbea alcool printr-un pai; paharul învelit într-un șervețel antiseptic.

            — Cum te numești?

            — Milena.

            — Și vrei să socializăm, Milena?

            — Pari un bărbat interesant. Te-am studiat. Și mi-am spus că m-ai putea salva din marea mea plictiseală. Am nevoie urgentă de puțin calciu vitaminizat.

            — Calciul cabalinelor? Milena, ție îți plac ăștia mai bătrâni, mumii ca mine?

            Milena râse ca pentru Oscar.

            — Ai ceva de yoghin care survolează plantații de bambus pe un scaun.

            Și Antonie Varitz râse ca pentru Oscar.

            — N-am nimic eteric, doar o droaie de crime pe deviz.

            Milena râse acum ca pentru Ursul de Aur.

            — Semeni puțin cu Komet Bernhard.

            — Ăsta cine mai e?

            — Nu-l știi?

Komet Bernhard, un moșneguț din subteranele Berlinului, cel mai bătrân clubber din Cosmopolisul nemțesc, mutră de mag zvăpăiat, un hobbit al scenei electro.

            — Aha, a reacționat Antonie Varitz, apoi i-a replicat: Când te văd, mă gândesc la iepuri și la scârțâit de cuști.

Tehnică productivă de agățare a unor astfel de făpturi excentrice, gerontofile: aplică o întorsătură de umor subversiv și stai la pândă în tufișul cu mure.

            — Vrei să fiu iepuroaica ta? Să știi că atunci când beau prea mult nu mai sunt o feministă feroce. Poți profita de mine, medievalule.

            — Chiț, chiț, o gâdilă patriarhal Antonie Varitz.

            Milena chicoti și dădu din gene, după care exclamă:

            — Ce-mi place piesa asta! Dansezi cu mine?

Perineul lui zvâcni.

            — Învață-mă. Sunt un viermișor care și-a trăit tinerețea într-un măr, nu cunosc fericirea dansului.

   Antonie Varitz lăsă copita la murat în cupa de șampanie. Bulele de gaz o năpădiră instant.

Milena îl luă de mâini și îl duse în mulțime. Îl puse să facă un pas la dreapta, apoi un altul la stânga.

            — Gata, ai învățat să dansezi. Să discutăm lucruri serioase: vreau să ți-o… Cuvântul i-l șopti la ureche.

Până acum se tot codise să numească acel sentiment-menire, însă puțin mai târziu, după ce blocară ușa la baia fetelor și Milena își duse degetele la prohabul lui și prohabul porni numărătoarea inversă, Antonie Varitz nu-și mai înăbuși tumultul și dădu viu grai acelei puteri despotice:

            — Câți bani vrei ca să mă ucizi?

            — Poftim?

            — Câți? Trei milioane de euro îți ajung? Vrei mai mulți? Spune-mi și-ți dau. Mă gândesc eu la întregul plan, cum să facem ca să pară că m-am sinucis.

Antonie Varitz își ridică șlițul.

            — Ce tot spui?

            — Zi-mi câți bani vrei.

O zgâlțâi. 

            — Dă-mi drumul, psihopatule!

            — N-o mai face, fă, pe inocenta! Cât valorează sufletul tău?

Milena reuși. Milena reușise să evadeze din toaletă și încerca acum să dispară, să se evapore în mulțimea din club. Antonie Varitz porni după ea, însă schimbă după aceea direcția.

Era un car de nervi.

Ieși în aerul negru și porni în marș pe o stradă în pantă.

Îl întâmpinau cocioabe cu ferestre orbite de iederă, ocupate ilegal de țigani.

Își verifica colțurile ochilor, nevenindu-i să creadă ce i se întâmpla, lacrimile care îi șiroiau incontrolabil și fără un raționament precis.

Acum știu, acum știu ce am de făcut, răcnea cu bucurie Antonie Varitz în el însuși, în subsolurile lui năruite, așteptând cuminte la un semafor.

Despre Liviu G. Stan

Prozator și jurnalist (n. 8 martie 1987), a publicat romanele Sânge de pasăre pe haine (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale. Are și un volum de versuri, Yima (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Din această colecție fac parte și: