Citește un fragment în avanpremieră din „Istoria viitorului”, de Peter Turchin

Istoria viitorului. Elite, contraelite și calea spre dezintegrare politică, de Peter Turchin este noua apariție editorială Litera, colecția Kronika. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

DE LA COFONDATORUL CLIODINAMICII, ȘTIINȚA INTERDISCIPLINARĂ REVOLUȚIONARĂ A ISTORIEI, O EXPLICAȚIE DE ANSAMBLU A TRAIECTORIEI OMENIRII 

În 2010, când revista Nature le-a cerut oamenilor de știință importanți să ofere o previziune pentru următorii zece ani, Turchin a afirmat că America se află într-o spirală de dezintegrare socială care ar putea duce la prăbușirea ordinii politice în jurul anului 2020. Timpul a dovedit că predicția lui a fost foarte aproape de adevăr, iar volumul de față prezintă de ce.

Lecțiile pe care trebuie să le învățăm din istorie sunt evidente, susține Turchin: când echilibrul dintre elitele conducătoare și restul populației se înclină prea mult în favoarea elitelor, instabilitatea politică este aproape inevitabilă. Pe măsură ce inegalitatea veniturilor crește și prosperitatea curge disproporționat în mâinile elitelor, oamenii de rând suferă, iar eforturile de a deveni parte a elitei devin tot mai frenetice. Fiindcă numărul acestor poziții rămâne relativ fix, supraproducția de elite duce inevitabil la aspiranți frustrați la acest statut, care folosesc resentimentul popular pentru a se împotrivi ordinii stabilite. Turchin dovedește că, atunci când acest stadiu este atins, societățile sunt prinse într-o spirală din care este foarte greu să iasă.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE GABRIEL TUDOR

„Prefață

Istoria nu înseamnă „doar nişte afurisite de lucruri care vin unul după altul“, a spus cândva istoricul britanic Arnold Toynbee, răspunzându‐i unui critic. Însă, o perioadă îndelungată, opinia lui Toynbee a fost minoritară. Istoricii şi filosofii, inclusiv unii celebri, precum Karl Popper, au insistat cu vehemenţă că o ştiinţă a istoriei este imposibilă. Societăţile noastre sunt prea complexe, oamenii sunt prea surprinzători, progresul ştiinţific nu poate fi prezis, iar cultura este prea variabilă în timp şi în spaţiu. Kosovo este complet diferit de Vietnam, iar America antebelică nu ne poate spune nimic despre America anilor 2020. Aceasta a fost şi este încă, în mare parte, opinia majoritară. Prin lucrarea de faţă doresc să vă conving de incorectitudinea acestui punct de vedere. O ştiinţă a istoriei nu este doar posibilă, ci şi utilă: ea ne‐ar ajuta să anticipăm modul în care alegerile colective ale prezentului ne pot aduce un viitor mai bun.

Mi‐am început cariera academică în anii 1980, ca ecologist; mi‐am câştigat existenţa studiind dinamica populaţiilor de cărăbuşi, fluturi, şoareci şi cerbi. Am avut ocazia să lucrez în perioada în care ecologia animală a fost revoluţionată de creşterea rapidă a puterii de procesare a computerelor. Nu avusesem niciodată vreo antipatie faţă de matematică, aşa că am îmbrăţişat orientarea domeniului către ştiinţa complexităţii, care îmbină modelarea computerizată cu analiza bazelor uriaşe de date pentru a răspunde la întrebări de tipul „de ce multe populaţii de animale trec prin cicluri de creştere şi descreştere?“ Cu toate acestea, la sfârşitul anilor 1990 simţeam că răspunsesem la majoritatea întrebărilor care mă interesau în acest domeniu. Cu o oarecare nelinişte, am început să mă gândesc la modul în care aceeaşi abordare a ştiinţei complexităţii ar putea fi adusă în studiul societăţilor umane, atât în trecut, cât şi în prezent. Un sfert de secol mai târziu, eu şi colegii mei de breaslă am construit un domeniu înfloritor, cunoscut sub numele de cliodinamică (de la Clio, numele muzei istoriei din mitologia greacă, şi de la dinamică, ştiinţa schimbării). Am descoperit că există modele recurente importante, care pot fi observate de‐a lungul întregii istorii umane din ultimele zece mii de ani. Remarcabil, în ciuda miriadelor de diferenţe, societăţile umane complexe, la bază şi la un anumit nivel abstract, sunt organizate după aceleaşi principii generale. Pentru sceptici şi pentru cei pur şi simplu curioşi, am inclus o prezentare generală mai detaliată a cliodinamicii într‐o anexă de la sfârşitul cărţii.

Încă de la început, eu şi colegii mei din acest domeniu nou ne‐am concentrat asupra ciclurilor de integrare şi dezintegrare politică, în special asupra formării şi prăbuşirii statelor. Acesta este domeniul în care constatările din domeniul nostru sunt, fără îndoială, cele mai solide – şi, probabil, cele mai tulburătoare. Prin intermediul analizei istorice cantitative ne‐a devenit clar că societăţile complexe de pretutindeni sunt afectate de valuri recurente şi, într‐o anumită măsură, previzibile de instabilitate politică, provocate de acelaşi set de forţe de bază care acţionează de mii de ani în istoria umană. Cu câţiva ani în urmă, ne‐am dat seama că, presupunând că ritmul curent se va menţine, ne vom îndrepta spre ochiul unei alte furtuni. În 2010, revista ştiinţifică Nature a cerut specialiştilor din diferite domenii să privească zece ani în viitor, iar eu am prezentat acest caz în termeni clari, afirmând că, judecând după modelul istoriei SUA, ne aşteaptă un nou vârf de instabilitate bruscă la începutul anilor 2020. Din păcate, nimic din modelul meu nu a fost infirmat în anii scurşi de atunci. Cartea pe care o citiţi este cel mai bun efort al meu de a explica acest model în termeni accesibili, adică nematematici. Ea se bazează pe o cantitate enormă de lucrări importante dintr‐o varietate de domenii, fără a pretinde că sunt absolut original. Ceea ce voi spune este că ar trebui să ne încurajeze pe toţi faptul că societăţile au mai ajuns în trecut la aceeaşi răscruce de drumuri şi, deşi uneori (chiar de cele mai multe ori) drumul a dus la mari pierderi de vieţi omeneşti şi la prăbuşirea societăţii, alteori a dus la o rezolvare mult mai fericită pentru majoritatea persoanelor implicate.

Care este, aşadar, acest model? Ca să o spunem într‐un mod oarecum ocolit, atunci când un stat, de exemplu SUA, are salarii reale (salarii în dolari ajustate la inflaţie) în stagnare sau în scădere, un decalaj tot mai mare între bogaţi şi săraci, o supraproducţie de absolvenţi cu diplome avansate, o încredere publică în scădere şi o datorie publică în creştere exponenţială, aceşti indicatori sociali aparent disparaţi sunt de fapt legaţi între ei în mod dinamic. Din punct de vedere istoric, astfel de evoluţii au servit drept indicatori de vârf ai instabilităţii politice iminente. În Statele Unite, toţi aceşti factori au început să ia o turnură ameninţătoare în anii 1970. Datele indicau că perioada din jurul anului 2020 va fi apogeul răului, când confluenţa acestor tendinţe avea cele mai mari şanse să declanşeze un vârf de instabilitate politică. Şi iată‐ne ajunşi aici.

Cu siguranţă, nu există prea multe îndoieli că America este în criză, deşi ne certăm crâncen unii cu alţii când vine vorba despre explicaţii. Unii dau vina pe rasişti, pe adepţii supremaţiei albe şi pe restul „deplorabililor“ care l‐au votat pe Trump. Alţii dau vina pe antifa, pe statul paralel şi pe „libtarzi“. Extremiştii cu adevărat paranoici, din ambele margini ale spectrului politic, îşi imaginează că agenţii Chinei comuniste au pătruns în guvernul american la toate nivelurile sau, alternativ, văd mâna invizibilă a lui Vladimir Putin care trage sforile marionetei numite Trump. Între timp, cauzele profunde ale acestei epoci de discordie rămân prea puţin cunoscute.

Există, într‐adevăr, „forţe ascunse“ care împing America către un război civil – şi, posibil, dincolo de el. Dar adevărul nu se află în conspiraţii puse la cale de grupuri interne obscure sau de agenţi străini. Explicaţia este deopotrivă atât mai simplă, cât şi mai complexă de atât. Este mai simplă pentru că nu este nevoie să născocim concepte teoretice elaborate care să „unească punctele“ şi să atribuie protagoniştilor motive sinistre. De fapt, informaţiile de care avem nevoie pentru a înţelege situaţia dificilă în care ne aflăm sunt disponibile deschis şi nu sunt contestate.

Cea mai mare parte a ceea ce trebuie să ştim nu are nimic de‐a face cu răutăţile unor indivizi malefici sau corupţi. În schimb, trebuie să ne uităm la bazele mari de date care fac obiectul unui consens larg şi care se referă la salarii, impozite, produse interne brute şi sondaje sociologice realizate de agenţii guvernamentale şi de organizaţii precum Gallup. Aceste date ample alimentează analizele statistice publicate de oamenii de ştiinţă din domeniul social în reviste academice. Şi iată de ce explicaţia pe care o oferă această carte este, de asemenea, mai complexă. Nu vreau să mă exprim prea dur, dar avem nevoie de ştiinţa complexităţii pentru a găsi logica tuturor datelor şi analizelor.

Experţii şi politicienii invocă adesea „lecţiile istoriei“. Problema este că istoria este foarte bogată în asemenea lecţii, iar fiecare expert poate găsi cu uşurinţă cazuri care să susţină orice parte a unei dezbateri politice pe care o favorizează. În mod clar, deducţia din astfel de exemple „alese părtinitor“ nu este calea de urmat.

Cliodinamica este diferită. Ea foloseşte metodele ştiinţei datelor, tratând arhivele istorice, compilate de generaţii de istorici, ca pe o uriaşă bază de date. În plus, utilizează modele matematice pentru a urmări reţeaua complexă de interacţiuni dintre diferitele „părţi mobile“ ale sistemelor sociale complexe care sunt, de altfel, societăţile noastre. Dar, cel mai important, cliodinamica utilizează metoda ştiinţifică, în care teoriile alternative sunt supuse unor teste empirice cu ajutorul datelor.

Aşadar, ce ne spune cliodinamica despre vremurile tulburi pe care le trăim? Se pare că, de când au apărut primele societăţi complexe organizate ca state – acum aproximativ cinci mii de ani –, oricât de reuşite ar fi fost ele o perioadă, în cele din urmă s‐au confruntat cu probleme. Toate societăţile dezvoltate trec prin cicluri în cadrul cărora perioade de pace şi de armonie internă sunt întrerupte periodic de izbucniri de războaie interne şi discordie.

Lucrarea mea este un efort de a explica modul în care forţele sociale impersonale împing societăţile în pragul colapsului şi dincolo de acesta. Voi căuta exemple în întreaga istorie a omenirii, dar obiectivul meu principal este să vorbesc despre modul în care am alunecat în epoca actuală a discordiei, având ca punct de interes empiric Statele Unite. Deoarece criza are rădăcini istorice profunde, va trebui să ne întoarcem în timp până în epoca New Deal, când un contract social nescris a devenit parte din cultura politică americană. Acest contract informal şi implicit a echilibrat interesele muncitorilor, ale companiilor şi ale statului într‐un mod similar cu acordurile tripartite mai formale şi mai explicite din ţările nordice. Timp de două generaţii umane, acest pact implicit a produs o creştere fără precedent a bunăstării pe scară largă în America. În acelaşi timp, „Marea Comprimare“ a redus dramatic inegalitatea economică. Mulţi oameni au fost excluşi din acest pact implicit – în special africano‐americanii, fapt pe care îl voi aborda în detaliu. Dar, în general, timp de aproximativ cincizeci de ani, interesele muncitorilor şi interesele proprietarilor au fost menţinute în echilibru în această ţară, astfel încât inegalitatea generală a veniturilor a rămas remarcabil de scăzută.

Acest contract social a început să se descompună la sfârşitul anilor 1970. În consecinţă, salariile medii ale muncitorilor, care până atunci crescuseră în tandem cu creşterea economică globală, au început să rămână în urmă. Mai rău, salariile reale au stagnat şi uneori chiar au scăzut. Rezultatul a fost un declin în multe aspecte ale calităţii vieţii pentru cea mai mare parte a populaţiei americane. Cea mai frapantă tendinţă a fost stagnarea şi chiar scăderea speranţei medii de viaţă (care a început cu mult înainte de pandemia de COVID‐19). În timp ce salariile şi veniturile muncitorilor au rămas neschimbate, roadele creşterii economice au fost culese de elite. A luat naştere o „pompă a bogăţiei“ perversă, care lua de la cei săraci şi dădea celor bogaţi. Marea Comprimare s‐a inversat. În multe privinţe, ultimii patruzeci de ani seamănă cu ce s‐a întâmplat în Statele Unite între 1870 şi 1900. Dacă perioada postbelică a fost o adevărată epocă de aur a prosperităţii pe scară largă, după 1980 am intrat într‐adevăr în „a doua epocă de aur“.

Aşa cum anticipează modelul nostru, bogăţia suplimentară a elitelor (proverbialul „1%“ din omenire, dar chiar mai mult a celor 0,01% din ea) a creat în cele din urmă probleme pentru deţinătorii de bogăţie (şi deţinătorii de putere). Piramida socială a devenit mai grea la vârf. Avem acum prea mulţi „aspiranţi la statutul de elite“ care concurează pentru un număr fix de poziţii în eşaloanele superioare ale politicii şi afacerilor. În modelul nostru, astfel de condiţii au un nume: supraproducţie de elite. Împreună cu împovărarea oamenilor simpli, supraproducţia de elite şi conflictele între elite pe care le‐a generat au subminat treptat coeziunea noastră civică, sentimentul de cooperare naţională fără de care statele putrezesc rapid din interior. Fragilitatea socială crescândă s‐a manifestat prin prăbuşirea nivelului de încredere în instituţiile statului şi prin destrămarea normelor sociale care guvernează discursul public şi funcţionarea instituţiilor democratice.

Acesta este, bineînţeles, un rezumat foarte concis. Partea esenţială a cărţii va detalia aceste idei, le va pune în legătură cu tendinţele statistice ale principalilor indicatori economici şi sociali şi va urmări câteva poveşti umane arhetipale ale unor persoane afectate de aceste forţe sociale. Deşi mă concentrez aici în primul rând pe America şi pe americani, cartea va face incursiuni în alte părţi ale lumii şi în epoci istorice anterioare. Din nou, criza noastră din America nu este fără precedent; suntem în măsură să învăţăm din trecutul nostru.

În cele din urmă, întrebarea centrală a cărţii se referă la puterea socială. Cine conduce? Cum îşi menţin elitele conducătoare poziţia dominantă în societate? Cine sunt contestatarii stării de fapt şi care este rolul supraproducţiei de elite în generarea acestor contestatari? Şi de ce clasele conducătoare, atât pe parcursul istoriei, cât şi în prezent, îşi pierd uneori brusc controlul asupra puterii şi sunt răsturnate? Haideţi să începem să răspundem la aceste întrebări vitale.”

CE SPUN CRITICII DESPRE ISTORIA VIITORULUI

«Istoria este nespus de complexă și de imprevizibilă», spun majoritatea istoricilor. Dacă ar avea dreptate, am fi cu toții în mare dificultate, neputincioși în fața unui potop de dezastre iminente. Dar Peter Turchin propune o nouă știință prin care putem face istoria predictibilă – aplicând metode care au avut succes în alte domenii complexe. Trebuie să știm ce vede el în viitor și ce putem face în legătură cu asta.“ JARED DIAMOND, câștigător al Premiului Pulitzer

„Peter Turchin aduce știința în istorie. Unora le place, iar alții preferă istoria în forma ei simplă. Dar toată lumea trebuie să acorde atenție analizei bine informate, convingătoare și înfricoșătoare din această carte.“ ANGUS DEATON, câștigător al Premiului Nobel pentru economie

„De la omul care a prezis ascensiunea lui Trump – sau a cuiva foarte asemănător lui – o explicație remarcabil de clară și de bine informată despre motivul pentru care societățile intră în criză și cum să generezi o revenire ușoară.“ THE GUARDIAN

„În această carte, domnul Turchin oferă o teorie lucidă și elegantă care este stabilă de-a lungul timpului și spațiului, într-un mod asemănător legilor naturale și descoperirilor științifice.“ Wall Street Journal

„Poate cea mai comprehensivă explicație de până acum a crizei actuale și continue a politicii americane… este o lectură obligatorie pentru toți cei care iau în serios salvarea democrației.“ Salon

„Fascinant… Stilul elegant al lui Turchin investighează dincolo de duelurile partizane interesele de clasă care se repetă pe parcursul generațiilor, dar oferă și perspective în politica actuală. Este o analiză stimulativă a antagonismelor trecute și prezente și a destrămării la care ar putea conduce.“ Publishers Weekly

„Peter Turchin oferă o sinteză puternică a forțelor istorice care au adus societatea americană pe marginea periculoasă pe care stă acum. Cu claritate și inovație metodologică, Turchin ne arată pe scară largă de ce trebuie să abordăm inegalitatea veniturilor pentru a păstra democrația și ordinea politică.“ James Stavridis, fost amiral în Marina SUA

„Un clarvăzător preeminent al epocii digitale… o colecție remarcabilă despre speranțele și eșecurile oamenilor.“ Tim Adams, Observer

„Extraordinar… culminarea a multor ani de muncă originală și inovatoare.“ Niall Ferguson, Bloomberg

DESPRE PETER TURCHIN

PETER TURCHIN este lider de proiect la Complexity Science Hub Vienna, cercetător asociat la Universitatea Oxford și profesor emerit la Universitatea din Connecticut. Cofondator al domeniului cliodinamicii, printre cărțile semnate de acesta ca autor sau coautor se numără War and Peace and War (2007), Ultrasociety (2015), Secular Cycles (2009), Age of Discord (2016) și Figuring Out The Past (2020). A publicat peste 200 de articole în reviste de specialitate, printre careNature, Science și PNAS.