Citește un fragment în avanpremieră din „Portret de familie” de Ann Napolitano

Portret de familie, de Ann Napolitano este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

William Waters a crescut într-o casă redusă la tăcere de tragedie, în care părinții săi abia suportau să-l privească, cu atât mai puțin să-l iubească, așa că atunci când o întâlnește pe energica și ambițioasa Julia Padavano în primul an de colegiu, lumea parcă se luminează în jurul lui. Odată cu Julia, William face cunoștință cu familia ei, pentru că ea și cele trei surori ale sale sunt inseparabile: Sylvie, visătoarea familiei, este cea mai fericită cu nasul într-o carte, Cecelia este o artistă cu spirit liber, iar Emeline, răbdătoare, are grijă de toată lumea. În familia Padavano, William primește dragostea și căldura care i-au lipsit; fiecare moment din casa lor este haotic, dar plin de iubire.

Însă curând întunericul din trecutul lui William iese la suprafață, punând în pericol nu numai planurile atent puse la punct de Julia pentru viitorul lor, ci și devotamentul de nezdruncinat al surorilor una față de cealaltă. Rezultatul este o criză familială catastrofală care le schimbă viețile pentru generații întregi. Va fi oare loialitatea care le-a susținut cândva suficient de puternică pentru a le readuce laolaltă atunci când va conta mai mult?

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE MIHAELA SEREA

WILLIAM
februarie 1960 – decembrie 1978

În primele șase zile din viața lui, William Waters nu a fost un copil singur la părinți. Avea o soră de trei ani, o copilă roșcovană, pe nume Caroline. Existau niște filmări de familie cu Caroline, fără sonor, în care tatăl lui William părea că râde, o priveliște pe care William nu a mai văzut‑o niciodată. Fața tatălui său părea senină, iar micuța roșcovană, care într‑unul dintre filme își trăsese rochia peste față și alerga în cercuri chicotind, se pare că era motivul seninătății sale. Imediat după nașterea lui William, în timp ce el și mama lui se aflau încă în spital, Caroline a făcut febră și tuse. Când au venit acasă, fetița părea să se redreseze, dar tusea era încă urâtă, iar când părinții ei au intrat într‑o dimineață în camera ei să o ia, au găsit‑o moartă în pătuț.
Părinții lui William nu au menționat‑o niciodată pe Caroline în timpul copilăriei lui William. Pe măsuța laterală din living era o fotografie cu ea, la care William se ducea din când în când pentru a se convinge că, într‑adevăr, a avut o soră. Familia s‑a mutat într‑o casă cu șindrilă de un albastru marin, situată în cealaltă parte a localității Newton – o suburbie a Bostonului –, iar în acea casă, William a fost unicul copil. Tatăl lui era contabil și lucra multe ore, în centru. După moartea copilei sale, chipul bărbatului nu s‑a mai înseninat niciodată. Mama lui William fuma și bea burbon în salon, uneori singură, alteori cu vreo vecină. Avea o colecție de șorțuri cu volănașe pe care le purta în timp ce pregătea mesele și se agita de fiecare dată când unul se păta sau se șifona.
– Poate că n‑ar trebui să porți șorț în timp ce gătești, a spus William odată, când mama lui era roșie la față și în pragul lacrimilor, din cauza unei pete întunecate de sos de pe țesătură. În loc de șorț, ai putea să‑ți pui un prosop de vase la brâu, așa cum face doamna Kornet.
Mama lui s‑a uitat la el de parcă ar fi vorbit în greacă.
– Doamna Kornet, care locuiește alături? Prosopul ei de vase? a insistat William.
De la vârsta de cinci ani, William a început să meargă în majoritatea după‑amiezilor în parcul din apropiere, cu o minge de baschet, pentru că baschetul, spre deosebire de baseball sau fotbal, era un joc pe care îl putea juca și singur. Exista un teren în aer liber, lăsat în paragină, care avea de obicei un coș liber, la care el trăgea ore întregi, prefăcându‑se că este un jucător de la Celtics. Bill Russell era favoritul lui, dar pentru a fi Russell aveai nevoie de altcineva pe care să‑l blochezi sau de care să te aperi. Sam Jones era cel mai bun aruncător, așa că William era, de obicei, Jones. Încerca să imite stilul lui desăvârșit de aruncare la coș, prefăcându‑se că arborii care înconjurau terenul sunt fani care aplaudă.
Într‑o după‑amiază, pe când avea zece ani, a ajuns pe teren și l‑a găsit ocupat. Niște băieți – vreo șase, cam de o seamă cu el – se fugăreau unul pe altul cu o minge, între cele două panouri. William a început să se îndepărteze, dar unul dintre băieți a strigat:
– Hei, vrei să te joci? Apoi, fără să aștepte ca William să răspundă: Ești în echipa albastră.
În câteva secunde, William a fost introdus în joc, cu inima bubuindu‑i în piept. Un copil i‑a pasat mingea, iar el i‑a dat‑o înapoi, de teamă să nu arunce și să rateze și să i se spună că e un jucător groaznic. Câteva minute mai târziu, jocul s‑a încheiat brusc pentru că cineva trebuia să ajungă acasă, iar băieții s‑au revărsat de pe teren în diferite direcții. William a plecat și el spre casă, cu inima încă bubuindu‑i în piept. După aceea, băieții erau câteodată pe teren când William apărea cu mingea. Nu exista un program previzibil pentru aparițiile lor, dar îi făceau mereu semn să intre‑n joc, de parcă ar fi fost unul dintre ei. Acest lucru nu înceta să‑l uimească pe William. Copiii și adulții priveau mereu pe lângă el, de parcă ar fi fost invizibil. Părinții lui nu‑l priveau deloc. William acceptase toate acestea și le luase ca pe ceva de la sine înțeles; la urma urmei, era plictisitor și neînsemnat. Caracteristica lui principală era paloarea: avea părul de culoarea nisipului, ochii de un albastru‑deschis și pielea foarte albă, tipică oamenilor de origine engleză și irlandeză. Pe dinăuntru, William știa că era la fel de neinteresant și de inexpresiv ca înfățișarea lui. Nu vorbea niciodată la școală și nimeni nu se juca cu el. Dar băieții de pe terenul de baschet i‑au oferit lui William șansa de a lua parte pentru prima dată la ceva, fără a fi nevoit să vorbească.
În clasa a cincea, profesorul de sport de la școala sa elementară i‑a spus:
– Te văd mereu aruncând la coș după‑amiaza. Ce înălțime are tatăl tău?
William s‑a uitat la el, absent.
– Nu sunt sigur. O înălțime normală.
– Bine, deci probabil că vei fi coordonator de joc. Trebuie să lucrezi la tehnică. Îl știi pe Bill Bradley? Tipul ăla trăsnit de pe Knicks? Când era mic, își lipea cartoane la ochelari, ca să nu poată privi în jos și să‑și vadă picioarele. Și apoi dribla de colo‑colo pe trotuar, purtând acei ochelari. Părea nebun, fără îndoială, dar tehnica lui s‑a îmbunătățit foarte mult. Are un simț perfect al traiectoriei pe care va sări mingea și poate să o găsească fără să se uite.
William a sprintat spre casă în după‑amiaza aceea, fremătând din tot corpul. Era prima dată când un adult se uita direct la el – îl observase și observase ce face –, iar atenția asta l‑a tulburat. A avut o criză de strănut în timp ce căuta o pereche de ochelari de jucărie în fundul sertarului de la biroul său. A fost de două ori la baie, înainte de a lipi cu grijă niște bucăți dreptunghiulare de carton în partea de jos a ramelor.
Ori de câte ori William se simțea rău sau ciudat, își făcea griji că va muri. Cel puțin o dată pe lună se târa sub pături după școală, convins că e bolnav în stadiu terminal. Nu le spunea părinților săi, pentru că boala nu era permisă în casa lor. Tusea, în special, era tratată ca o trădare îngrozitoare. Când William a răcit, și‑a permis să tușească doar în dulap, cu ușa închisă, cu fața înăbușită în șirul de cămăși suspendate pe care trebuia să le poarte la școală. Era conștient de acea îngrijorare familiară care îi gâdila umerii și ceafa în timp ce alerga afară cu mingea și ochelarii. Dar William nu mai avea timp de boală acum, nici de frică. Se simțea ca și cum s‑ar fi produs ultimul declic al identității lui. Băieții de pe teren îl recunoscuseră, și profesorul de sport, la fel. Poate că William habar n‑avea cine era, dar lumea îi spusese: era jucător de baschet.
Profesorul de gimnastică i‑a oferit sfaturi suplimentare care i‑au permis lui William să‑și dezvolte mai multe abilități. „Pentru apărare: împinge copiii cu umărul și fundul. Arbitrii nu vor considera fault. Fă sprinturi: ia startul rapid și învinge‑ți omul în dribling.“
William a lucrat și la pasele lui, astfel încât să poată da mingea celor mai buni jucători din parc. Voia să‑și păstreze locul pe teren și știa că, dacă îi face pe ceilalți băieți mai buni, are valoare. A învățat unde să alerge
pentru a le oferi spațiu de înaintare aruncătorilor. A învățat să‑i protejeze, astfel încât ei să poată executa aruncările lor preferate. Băieții îl băteau cu palma pe spate
după un joc reușit și îl voiau mereu în echipa lor. Această acceptare a calmat o parte din frica pe care William o purta în el; pe terenul de baschet, știa ce să facă.
Când a început liceul, William era un jucător suficient de bun încât să intre în echipa școlii. Avea un metru șaptezeci și trei și era coordonator de joc. Orele lui de antrenament cu ochelarii dăduseră roade; avea de departe cel mai bun dribling din echipă și era un bun aruncător de la semidistanță. A lucrat la tehnica de recuperare, ceea ce a îmbunătățit situația echipei sale privind posesia mingii. Pasa era încă cea mai puternică abilitate a lui William, iar colegii săi de echipă apreciau că jocul le iese mai bine cu el pe teren. Era singurul boboc din echipa liceului, așa că atunci când colegii săi mai mari beau bere în subsolul casei vreunuia dintre ei, pe William îl treceau cu vederea și nu era niciodată invitat. Coechipierii săi au fost șocați – toată lumea a fost șocată – când, în vara de după clasa a zecea, William a crescut cu douăzeci și cinci de centimetri. Odată ce a început să crească, a părut incapabil să se oprească, iar până la sfârșitul liceului, avea deja peste doi metri. Nu putea să mănânce destul cât să țină pasul cu creșterea și a devenit șocant de slab. În fiecare dimineață, mama lui părea înspăimântată când apărea în bucătărie și îi dădea câte o gustare ori de câte ori trecea pe acolo. Părea să creadă că trupul lui atât de slab se reflectă rău asupra ei, pentru că era treaba ei să‑l hrănească. Părinții veneau uneori la meciurile lui de baschet, dar la intervale neregulate, și stăteau politicoși în tribune, părând că nu cunosc pe nimeni de pe teren.
Părinții lui nu veniseră la meci când William a încercat să recupereze și a fost aruncat în aer. Corpul i s‑a răsucit în timpul căderii și a aterizat greșit, pe genunchiul drept. Articulația a absorbit tot impactul și toată greutatea lui. William și‑a auzit genunchiul trosnind, apoi s‑a lăsat ceața. Antrenorul său, care părea să aibă doar două registre – strigăte și mormăieli –, îi țipa la ureche:
– Ești bine, Waters?
William răspundea în general atât la strigăte, cât și la mormăieli, formulând tot ce spunea ca pe o întrebare; nu s‑a simțit niciodată suficient de sigur pentru a revendica o declarație. Și‑a dres glasul. Ceața din jurul și din interiorul lui era densă și combinată cu durere care iradia din genunchi.
– Nu, a răspuns el.
Și‑a fracturat rotula, ceea ce însemna că avea să rateze ultimele șapte săptămâni ale sezonului de juniori. William a avut piciorul în ghips și a mers în cârje timp de două luni. Asta însemna că, pentru prima dată de la vârsta de cinci ani, nu mai putea să joace baschet. William se așeza pe scaunul de la biroul din camera lui și arunca cocoloașe de hârtie în coșul de gunoi de lângă peretele din partea opusă a încăperii. Norii care se abătuseră asupra lui odată cu accidentarea persistau; își simțea pielea umedă și rece.

CE SPUN CRITICII

„Portret de familie te va emoționa pentru că vei ajunge să îți pese atât de mult de personaje și de destinele lor… Ann Napolitano ne obligă să contemplăm complexa tapiserie a iubirii de familie care, în ciuda durerii și a pierderilor, încă ne poate uni.“ The Washington Post

„Vibrantă și inteligent scrisă… cartea lui Ann Napolitano nu cade în păcatul rețetei facile a sentimentalismului și nu se mulțumește niciodată cu răspunsuri simple la problemele emoționale cu care se confruntă personajele sale.“ The New York Times Book Review

„Portret de familie este un roman deosebit de emoționant despre cele mai profunde legături de familie și despre iubire, traume și vindecare. Cu un stil complex și elegant, Ann Napolitano explorează atât costul, cât și puterea loialității și a onestității. Aceasta este o carte pe care să o prețuiești și să o împărtășești cu prietenii și cu cei dragi.” ANGIE KIM

Despre autoare

ANN NAPOLITANO este autoarea romanelor A Good Hard Look, Within Arm’s Reach și a bestsellerului New York Times Un loc în cer (Dear Edward). Portret de familie (Hello Beautiful) este cea mai nouă carte a sa. Timp de șapte ani a fost editor asociat al revistei literare One Story și are o diplomă de masterat în arte de la Universitatea din New York. A predat cursuri de scriere creativă la Colegiul Brooklyn, la Școala de Studii Profesionale din cadrul Universității din New York, precum şi la Atelierul de Creație Literară Gotham.