Citește un fragment în avanpremieră din „Șah-mat, cu dragoste”, de Ali Hazelwood

Șah-mat, cu dragoste, de Ali Hazelwood este noua apariție editorială Litera, colecția New Moon. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Mallory Greenleaf a terminat cu șahul. Fiecare mutare contează în zilele noastre; după ce acest sport a dus la distrugerea familiei sale cu patru ani în urmă, Mallory se concentrează asupra mamei și surorilor sale și asupra slujbei fără perspective care îi permite să își întrețină familia. Asta până când acceptă fără tragere de inimă să joace într-un ultim turneu caritabil și, fără să știe prea bine cum, îl învinge pe celebrul Nolan Sawyer, actualul campion mondial și băiat rău al șahului.

Înfrângerea lui Nolan în fața unei necunoscute șochează pe toată lumea. Ce este și mai derutant? Dorința lui de a o înfrunta pe Mallory. Ce fel de strategie aplică Nolan? Cea mai inteligentă mișcare pentru Mallory ar fi să plece. Pentru ea, jocul s-a terminat. Dar victoria îi deschide ușa către premiile în bani de care are atâta nevoie și, în ciuda a tot ce se întâmplă, nu se poate abține să nu se simtă atrasă de enigmaticul strateg….

Pe măsură ce urcă în clasament, Mallory se luptă să-și țină familia în siguranță, departe de jocul care a distrus-o de la bun început. Și în vreme ce dragostea ei pentru sportul pe care a vrut cu disperare să-l urască începe să se reaprindă, Mallory își dă seama rapid că jocurile nu sunt doar pe tablă, că lumina reflectoarelor este mai strălucitoare decât și-a imaginat, iar competiția poate fi feroce.

Dar și atât de atractivă… și inteligentă… și exasperantă… 

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ELENA ARHIRE

„PARTEA ÎNTÂI

Deschideri

CAPITOLUL 1

Doi ani mai târziu

Easton este deșteaptă pentru că mă ademenește să ieșim cu promisiunea unui ceai boba gratis. Dar este și nătângă pentru că nici nu așteaptă să sorb din ceaiul cu bule de ciocolată cu cremă de brânză înainte de a spune:

– Am nevoie de o favoare de la tine.

– Nu.

Îi zâmbesc larg. Înșfac două paie din coș. Îi ofer unul, dar ea îl ignoră.

– Mal. Nici n‐ai auzit ce…

– Nu.

– Este vorba despre șah.

– Ei bine, în cazul ăsta…

Îi zâmbesc recunoscătoare fetei care îmi întinde paharul comandat. Am ieșit împreună de două, poate de trei ori vara trecută și am amintiri vagi și plăcute cu ea. Buze date cu balsam de culoarea zmeurei, Bon Iver răsunând alene în mașina ei Hyundai Elantra, o mână moale și rece sub maioul meu. Din păcate, nici una dintre aceste amintiri nu include și numele ei. Noroc că a scris Melanie pe ceaiul meu cu bule, așa că toate bune și frumoase.

Împărtășim în treacăt urma unui zâmbet misterios și mă întorc spre Easton.

– În cazul ăsta, categoric nu.

– Am rămas fără un jucător. Pentru un turneu pe echipe.

– Nu mai joc.

Îmi verific telefonul. Este 12.09 – încă 21 de minute până trebuie să mă întorc la atelier. Bob, șeful meu, nu este tocmai un om bun și îngăduitor. Uneori chiar mă îndoiesc că ar fi un om.

– Hai să bem asta afară, înainte de a‐mi petrece toată după‐amiaza sub un Chevy Silverado.

– Hai, Mal! Se uită încruntată la mine. Este șah. Încă mai joci. Când profesorul dintr‐a șasea a surorii mele Darcy a anunțat că urma să trimită porcușorul de Guineea al clasei la o „fermă în nord“, Darcy, neputând să‐și dea seama dacă ferma există cu adevărat, a decis să‐l răpească. Pe porcușor, nu pe profesor. Goliat cel Răpit a locuit cu noi în ultimul an – un an petrecut refuzându‐i resturi de la cinele noastre, de când veterinarul pe care nu ni‐l puteam permite ne‐a implorat în genunchi să‐l punem la regim. Din nefericire, Goliat are neobișnuita abilitate de a mă privi lung până mă face să capitulez de fiecare dată.

La fel cum face și Easton. Expresiile lor emană aceeași încăpățânare neînduplecată.

– Nici în ruptul capului. Sorb din ceai. Divin. Am uitat și regulile. Ce ziceai că face căluțul?

– Foarte amuzant!

– Nu, serios, care e șahul? Când regina cucerește Catanul fără să treacă prin Go…

– Nu‐ți cer să faci ce făceai pe vremuri.

– Ce făceam pe vremuri?

– Mai știi când aveai 13 ani și i‐ai bătut pe toți ceilalți copii de la Clubul de șah Paterson, apoi pe adolescenți, apoi pe adulți? Și au adus oameni de la New York pe care să‐i umilești? N‐am nevoie de asta.

Aveam de fapt 12 ani când s‐a întâmplat asta. Îmi amintesc bine pentru că tata stătea lângă mine, cu mâna caldă pe umărul meu uscățiv, declarând cu mândrie: „N‐am câștigat nici un meci împotriva lui Mallory de când a împlinit 11 ani acum un an. Extraordinar, nu‐i așa?“ Dar nu subliniez detaliul și, în schimb, mă întind pe un petic de iarbă, lângă un strat de flori plin de cârciumărese care abia se mai țin în viață. Luna august în New Jersey nu este unul dintre locurile preferate ale nimănui.

– Mai ții minte când am ajuns la jumătatea partidelor mele demonstrative? Când eram cât pe ce să leșin, și le‐ai spus tuturor să se dea înapoi…

– … și ți‐am dat sucul meu.

Ea se așază lângă mine. Arunc o privire spre linia perfectă a dermatografului ei, apoi la salopeta mea pătată de ulei și mi se pare frumos cum unele lucruri nu se schimbă niciodată. Perfecționista Easton Peña, mereu cu un plan, și tovarășa ei dezordonată, Mallory Greenleaf. Suntem în aceeași clasă din clasa întâi, dar nu am interacționat cu adevărat până nu s‐a alăturat și ea clubului de șah Paterson când avea zece ani. Într‐un fel, era de atunci deja pe deplin formată. Era deja uluitorul și încăpățânatul om care este azi.

„Chiar îți place să joci prostia asta?“ m‐a întrebat când am fost puse să jucăm o partidă de șah.

„Ție, nu?“ am întrebat eu îngrozită.

„Normal că nu. Doar că‐mi trebuie o gamă largă de activități extrașcolare. Bursele de facultate nu se câștigă de la sine.“

I‐am dat șah‐mat din patru mutări și de atunci o ador.

Este amuzant că lui Easton nu i‐a păsat niciodată de șah cum mi‐a păsat mie, dar i‐a rămas fidelă mult mai mult timp. Ce triunghi amoros ciudat facem noi trei!

– Îmi ești datoare pentru cutia de suc, așa că… vino la turneu, îmi ordonă ea. Am nevoie de o echipă de patru oameni. Toată lumea fie este în vacanță, fie nu poate să facă diferența dintre șah și jocul de dame. Nici măcar nu trebuie să câștigi… și este în scop caritabil.

– Ce scop caritabil?

– Contează?

– Firește. E pentru vreun grup de discuții de dreapta? Următorul film al lui Woody Allen? Vreo boală inventată, cum ar fi isteria sau sensibilitatea la gluten?

– Sensibilitatea la gluten nu este inventată.

– Serios?

– Da. Iar turneul este pentru… Butonează înfuriată telefonul.

Nu găsesc, dar putem să nu mai lungim vorba? Știm amândouă că o să spui da.

Mă încrunt.

– Ba nicidecum.

– Poate tu nu știi.

– Am o coloană vertebrală, Easton.

– Sigur.

Își mestecă biluțele de tapioca, agresivă, îndrăzneață, transformată parcă dintr‐odată mai degrabă în urs grizzly decât în porcușor de Guineea.

Își amintește de clasa a noua, când m‐a convins să‐i fiu vicepreședintă, pe vremea când candida pentru a fi președinta clasei. (Am pierdut. Cu o majoritate covârșitoare.) Și de clasa a zecea, când Missy Collins răspândea tot felul de zvonuri și m‐a recrutat ca să‐i spargem contul de Twitter. Și de clasa a unsprezecea, când am jucat rolul doamnei Bennett în musicalul Mândrie și prejudecată pe care l‐a scris și regizat – împotriva bunei mele judecăți și a vocii mele cu o amplitudine de o jumătate de octavă. Probabil aș mai fi fost de acord cu vreo tâmpenie și în ultimul an, dacă lucrurile acasă nu ar fi fost… ei bine, mai puțin bune din punct de vedere financiar. Și nu mi‐aș fi petrecut fiecare secundă liberă lucrând la atelierul auto.

– Știm cu toții că nu poți spune nu, subliniază Easton. Așa că spune da.

Îmi verific telefonul – încă douăsprezece minute de pauză. Azi e cald ca naiba, mi‐am dat pe gât boba și mă uit cu interes la paharul ei. Pepene galben: a doua mea aromă preferată.

– Am treabă.

– Ce treabă?

– Am o întâlnire.

– Cu cine? Cu tipul cu plante carnivore? Sau cu tipa care seamănă cu Paris Hilton?

– Nici, nici. Dar găsesc eu pe cineva.

– Hai! Este un mod de a ne petrece timp împreună înainte de facultate.

Mă ridic, înghiontind‐o cu cotul.

– Când pleci?

– În mai puțin de două săptămâni.

– Poftim? Tocmai am terminat, acum…

– Acum trei luni? Trebuie să fiu în Colorado până la jumătatea lui august pentru sesiunea de orientare.

– Oh! Este ca și cum te‐ai trezi dintr‐un pui de somn de după‐amiază ca să‐ți dai seama că e deja întuneric. Oh, repet, puțin șocată.

Știam că va veni și acest moment, dar undeva între criza de mononucleoză a surorii mele, săptămâna petrecută de mama la spital, criza de mononucleoză a celeilalte surori și toate turele în plus pe care mi le‐am luat, trebuie să fi pierdut noțiunea timpului. Este înspăimântător: nu am trăit niciodată în alt oraș decât Easton. Nu a fost săptămână în care să nu ne vedem ca să jucăm Dragon Age, să vorbim despre Dragon Age sau să ne uităm la Playthroughs Dragon Age.

Poate avem nevoie de hobby‐uri noi.

Încerc să zâmbesc.

– Îmi închipui că timpul zboară când te distrezi.

– Chiar, Mal? Te distrezi? Face ochii mici spre mine și eu râd. Nu râde. Muncești mereu. Când nu muncești, îți plimbi surorile cu mașina sau o duci pe mama ta la programările la doctor și… Își trece o mână prin buclele negre și le ciufulește – un bun indiciu al exasperării ei. Șapte pe o scară de la 1 la 10, aș zice. Erai cea mai bună din clasă. Ești un geniu în matematică și poți să memorezi orice. Ai avut trei oferte de bursă… una să vii la Boulder, cu mine. Dar ai decis să nu te duci și acum pari blocată aici, fără să se întrezărească vreo speranță și….. Știi ce? Este alegerea ta și te respect pentru asta, dar ai putea măcar să‐ți permiți să faci un lucru distractiv. Un lucru care să‐ți placă.

Mă uit la obrajii ei înroșiți una, două, trei secunde și aproape dau să deschid gura ca să‐i spun că bursele îți plătesc studiile, dar nu și ipoteca pe casă, tabăra de derby cu role a surorii tale, granulele întărite cu vitamina C ale animalului de companie răpit de cealaltă soră a ta sau orice este nevoie pentru a topi vinovăția care se așterne în străfundul meu. Aproape. În ultima secundă, întorc privirea și se întâmplă să mă uit la telefon.

Este 12.24. La naiba!

– Trebuie să plec.

– Poftim? Mal, te‐ai supărat? N‐am vrut să…

– Nu. Îi trimit un zâmbet. Dar mi s‐a terminat pauza.

– Nici n‐ai ajuns bine aici.

– Da. Bob nu este un fan al ideii de program și al echilibrului dintre viața profesională și cea personală. Sunt șanse să nu termini ceaiul cu bule?

Ea își dă ochii peste cap suficient de tare încât să‐și sucească vreun mușchi, dar îmi întinde paharul. Ridic pumnul în aer în timp ce plec.

– Să‐mi spui ce ai decis despre turneu, țipă Easton după mine.

– Ți‐am spus deja.

Un geamăt. Și apoi pe un ton serios și apăsat:

– Mallory… Ceea ce mă face să mă întorc în ciuda riscului ca Bob să‐și răcnească spre mine urletele puturoase pentru că am întârziat. Ascultă, nu vreau să te oblig să faci nimic. Dar șahul era pe vremuri viața ta. Și acum nu vrei să joci nici măcar pentru o cauză nobilă.

– Cum ar fi sensibilitatea la gluten?

Ea își dă din nou ochii peste cap și eu mă întorc în fugă la muncă și cu un zâmbet pe buze. Abia dacă ajung la timp. Îmi strâng uneltele înainte de a dispărea sub Silverado când îmi sună telefonul. Este o captură de ecran cu un pliant. Pe care scrie: Turneul pe echipe Clubs Olympic. Regiunea NYC. În afiliere cu Medici Fără Frontiere. Zâmbesc.

Mallory: Bine, este o cauză bună.

Bret Easton Ellis: Ți‐am zis. De asemenea: Îmi trimite un link către pagina WebMD despre sensibilitatea la gluten, care se pare că există.

Mallory: Bine, deci ESTE o chestie reală.

Bret Easton Ellis: Ți‐am zis.

Mallory: Știi că ăsta e sloganul tău.

Bret Easton Ellis: Asta ar însemna mai degrabă: „Am avut dreptate“. Deci vii la turneu?

Pufnesc și aproape scriu nu. Aproape că‐i amintesc de ce, mai exact, nu mai joc șah.

Dar apoi mi‐o închipui plecată la facultate luni întregi – și eu aici, singură, încercând să port o discuție despre ultimul Dragon Age la vreo întâlnire cu cineva care vrea doar să și‐o tragă. Mă gândesc la întoarcerea ei acasă de Ziua Recunoștinței: poate se va schimba, va deveni vegană, va începe să poarte imprimeuri. Poate că va fi o cu totul altă persoană. Ne vom întâlni în locurile în care ne întâlnim de obicei, ne vom uita la emisiunea la care ne uităm de obicei, vom bârfi despre oamenii noștri despre care bârfim de obicei, dar nu va mai fi la fel, pentru că ea va fi întâlnit prieteni noi, va fi văzut lucruri noi, își va fi creat amintiri noi.

Frica îmi străfulgeră pieptul ca un pumnal. Teama că se va schimba, va înflori și că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Dar eu voi fi. Aici, în Paterson, bătând pasul pe loc. Nu o vom spune, dar o vom ști.”

CE SPUN CRITICII DESPRE ȘAH-MAT CU DRAGOSTE

„Ali Hazelwood este regina comediilor romantice spumoase, iar Șah-mat, cu dragoste este cea mai reușită carte a ei de până acum.“ ALEX ASTER, autoare de bestsellere New York Times

„Șah-mat, cu dragoste mi-a furat inima de la prima pagină – este în același timp poveste de dragoste romantică, studiu de caracter provocatoare și o privire fascinantă în lumea șahului. N-am putut s-o las din mână!“ RACHEL LYNN SOLOMON