Educația are chip și nume | Bogdan Vrînceanu: „Limbajele de programare sunt, de fapt, doar niște haine. Se schimbă moda, dar omul de dedesubt rămâne același.”

Software Developer, AI Workflow Engineer și Automation & AI Specialist, Bogdan Vrînceanu demontează în acest interviu mitul conform căruia informatica se reduce la memorarea unor limbaje de programare trecătoare. 

Privind această disciplină ca pe o școală a gândirii structurate, el analizează importanța unui manual ca „hartă” conceptuală în fața căutărilor fragmentate pe internet și redefinește rolul profesorului în era inteligenței artificiale. Erorile devin simple indicii logice, iar informatica, o metodă prin care tinerii își dezvoltă abilități transversale pentru joburi care încă nu s-au inventat. 

Informatica este adesea confundată cu învățarea unor limbaje de programare care se schimbă rapid. Care este „alfabetul” neschimbător pe care un elev trebuie să și-l însușească pentru a se putea adapta în carieră?

Limbajele de programare sunt, de fapt, doar niște haine. Se schimbă moda, dar omul de dedesubt rămâne același. „Alfabetul” care nu se schimbă niciodată este modul de a gândi: cum descompui o problemă mare în pași mici, cum urmărești o logică pas cu pas, cum lucrezi cu datele și cum construiești o abstractizare — adică o idee simplă care ascunde dedesubt ceva complicat.

Eu am trecut prin mai multe limbaje de-a lungul anilor și am ajuns azi să lucrez foarte mult cu inteligența artificială: de multe ori îi descriu în cuvinte ce vreau, iar ea scrie codul. Tocmai de aceea contează și mai mult fundamentul. Dacă nu știi să gândești problema, nu știi nici ce să ceri, nici dacă răspunsul primit este bun. Sintaxa o uiți și o reînveți într-o după-amiază; gândirea logică, răbdarea de a descompune o problemă și înțelegerea datelor sunt lucrurile care te urmează în orice limbaj și în orice carieră.

Pe scurt: nu memora cuvinte dintr-o limbă care oricum se va schimba. Învață să gândești structurat — asta rămâne valabil și peste douăzeci de ani.

În informatică există mii de tutoriale video. Care este beneficiul real pe care îl aduce un manual structurat, față de căutarea fragmentată pe internet?

Un manual îți dă o hartă. Un tutorial îți dă un singur drum, către un singur loc.

Când cauți fragmentat pe internet, găsești răspunsuri la întrebări pe care deja știi să le pui. Problema e tocmai ce nu știi că nu știi — golurile pe care nu ai cum să le cauți, pentru că nici nu bănuiești că există. Un manual structurat exact asta face: pune conceptele în ordinea corectă, le leagă între ele și construiește un fundament pe care poți clădi mai departe.

În munca mea, când ceva se strică, nu mă salvează un fragment de cod copiat de pe internet, ci faptul că înțeleg cum se leagă lucrurile între ele. Acel „de ce funcționează” vine din fundament, nu din zeci de tutoriale văzute pe sărite. Tutorialele sunt extraordinare ca să aprofundezi un lucru anume, atunci când deja ai harta în cap — dar mai întâi ai nevoie de hartă. Asta îți oferă un manual bun: nu doar informația, ci ordinea și legăturile dintre informații, adică exact lucrurile pe care un algoritm de recomandări nu ți le va da niciodată, pentru că el îți arată doar ce ai căutat, nu și ce ar trebui să știi.

Cum se schimbă rolul profesorului de informatică acum, când un algoritm poate scrie cod în locul elevului? Cum îi motivăm să înțeleagă procesul, nu doar să obțină rezultatul?

Rolul profesorului devine, de fapt, mai important, nu mai puțin. Se mută doar accentul: de la „cum scrii codul” către „de ce și ce cod merită scris”.

Eu folosesc AI în fiecare zi și îi văd foarte clar limita: poate genera cod, dar nu își poate asuma problema, nu poate decide dacă rezolvarea e potrivită pentru context și nu poate răspunde pentru rezultat. Aici intervine omul — și aici intervine profesorul. Un elev care doar copiază ce-i dă algoritmul rămâne dependent de el; un elev care înțelege procesul poate verifica, corecta și folosi AI-ul ca pe un instrument, nu ca pe o cârjă.

Cum îi motivăm? Arătându-le că „magia” nu e magie, ci logică pe care o pot stăpâni chiar ei. Le dăm probleme care chiar îi interesează și îi punem să explice de ce funcționează soluția, nu doar să o livreze. În clipa în care un elev înțelege cum „gândește” o aplicație, nu mai vrea doar rezultatul — vrea controlul. Iar curiozitatea asta, odată aprinsă, e cel mai bun motor de învățare.

În informatică, eroarea este inevitabilă. Cum îi învățați pe elevi să nu se lase descurajați de eșec, ci să privească eroarea ca pe un indiciu necesar pentru a ajunge la soluția corectă?

Eroarea nu e un verdict despre tine, e o informație. E aplicația care îți spune, în felul ei, „aici nu se leagă ceva” — și exact de acolo pornește soluția.

Tot ce am construit eu — aplicații, sisteme, roboți de trading — a trecut prin sute de erori înainte să funcționeze. Nu e o exagerare, e pur și simplu meseria. Un programator nu e cineva care nu greșește niciodată, ci cineva care a învățat să citească greșelile și să le folosească. Debugging-ul, adică „vânătoarea” de erori, e de fapt muncă de detectiv: izolezi problema, faci o ipoteză, testezi și afli ceva nou.

Pe elevi îi învăț (și mă învăț și pe mine) trei lucruri: întâi, că eroarea e normală și o pățește absolut toată lumea, inclusiv profesioniștii cu experiență. Apoi, că mesajul de eroare nu e un dușman, ci un indiciu — merită citit, nu ignorat. Și, în final, că fiecare greșeală rezolvată te face mai bun decât zece lucruri care au mers din prima. Cel mai prost lucru pe care îl poți face în fața unei erori e să o iei personal; cel mai bun, să fii curios ce încearcă să-ți spună.

Multe dintre joburile viitorului nici nu s-au inventat încă. Ce abilități fundamentale dobândește un tânăr la ora de informatică, ce îi vor rămâne utile indiferent de direcția profesională aleasă?

Cele mai valoroase abilități de la ora de informatică nu sunt cele tehnice — sunt moduri de a gândi care se mută în orice domeniu.

În primul rând, gândirea structurată: cum iei un haos și îl transformi în pași clari. Apoi, descompunerea problemelor — cum spargi ceva imens și înspăimântător în bucăți mici, rezolvabile. Lucrul cu datele — cum te uiți la informații și tragi o concluzie corectă, nu una bazată pe impresii. Și, poate cel mai important, „a învăța să înveți”: în informatică, ce știi azi se schimbă constant, așa că te obișnuiești să fii mereu în mișcare, fără să te sperii de necunoscut.

Eu folosesc azi, în munca mea, unelte care nici nu existau pe vremea când eram eu elev. Nimic din ce memorasem atunci nu mai e relevant tehnic; ce a rămas, însă, e felul de a gândi — și exact ăsta m-a ajutat să mă adaptez de fiecare dată. De asta cred că informatica e una dintre cele mai oneste materii pentru viitor: nu îți promite un job anume, ci te pregătește pentru joburi care încă nu există. Iar la final, le rămâne elevilor lucrul cel mai important — realizarea că pot crea tehnologie, nu doar să o consume.