Bedros Horasangian despre „Pacea care a pus capăt păcii. Căderea Imperiului Otoman și crearea Orientului Mijlociu modern“ de David Fromkin

Istoria lumii, ca și a României altminteri, a fost percepută mult mai corect – și așa s-a și întâmplat pentru mulți dintre noi – abia după 1989. De ce? Pentru că au fost abordate subiecte/teme/evenimente controversate sau studiate/expuse/interpretate nu prin prisma unor distorsiuni ideologico-politice, ci în toată complexitatea lor. Cu detalii de culise, cu analize de fond, pentru a contura o realitate a trecutului. A adevărului. Abia după 1989, când am avut acces liber la tot ce nici cu gândul nu gândeam, ne-a fost dat că citim, să avem acces neîngrădit – evident, între anumite limite, nu oricine are acces la Arhivele Vaticanului sau la documentele KGB-ului – la teme și interpretări ale istoriei, fel de fel. Acestea produc în continuare surprize, aduc la lumina interesului public, ne repetăm, dar merită, detalii, amănunte și mai ales fine interpretări ale unui trecut, mai mult sau mai puțin învolburat. Cunoscut. Cercetat. Asimilat de părți. În această categorie de lucrări de mare anvergură și cu fine/necesare nuanțări remarcăm și masivul – azi 700 de pagini a devenit ceva firesc –, am putea numi și volumoiul, lui David Fromkin (1932-2017), apărut prima dată în 1989, dar care și-a păstrat toată bogăția de informații valabile și azi, intitulat provocator „Pacea care a pus capăt păcii. Căderea Imperiului Otoman și crearea Orientului Mijlociu modern“ (Editura Litera, în excelenta colecție Kronika, 2024, traducere din limba engleză de Adriana Vulpe). Îl recomand din toată inima (nu am înțeles nici până azi de ce provine din acest organ un îndemn pentru te miri ce, de ce sistemul cardiovascular și nu, să zicem, cel digestiv e cel mai des invocat etc.) celor interesați de dedesubturile istoriei, dar și celor care vor să priceapă de unde pornesc multele gâlcevi și conflicte, farmecul și vrajba devenită ură în a ceea ce numim azi Orientul Mijlociu. O cu totul altă zonă geografică, un spațiu de cu totul alt background spiritual-religios decât cel european e acel misterios și mereu visat Orient Îndepărtat. Fiecare cu specificul lui, fiecare cu civilizația lui, în funcție de apariția pe scena istoriei. Contează? Da, prin Europa, China, India antice se desfășurau mari seisme atunci când în America de Nord sau Africa se făceau primii pași pe calea unor civilizații ce s-au constituit ulterior din mers. Am lungit oricum prea mult aceste divagații. Nu știam de acest op apărut cu decenii în urmă, căruia în 2009 David Fromkin îi adaugă o mustoasă nostalgic-recapitulativă Postfață, cu observații valabile și azi, ca apoi câteva zeci de pagini de Note, Bibliografia – copleșitoare și un util Indice să închidă volumul.

In fond, despre ce este vorba?

E locul și rolul jucat de Imperiul Otoman în istoria lumii și mai ales a Europei; importanța acestui colos multinațional și multiconfesional – stat islamic la suprafață – și alcătuirea lui în secolele ce au urmat Căderii Constantinopolului și destrămarea Imperiului Bizantin, de la care otomanii au preluat nu doar parte din ambițiile și orgoliile imperiale bizantine, ci și organizarea și administrarea lui. Un imperiu care, din 1456, a tot crescut și s-a mărit, atingând un apogeu sub Soliman Magnificul, și apoi a tot descrescut – folosim termenii deja consacrați de cărturarul nostru domnitor, Dimitrie Cantemir –, treptat și ireversibil, până în miezul secolului XIX, când a devenit Marele Bolnav al Europei. Și toate puterile europene – Anglia, Franța, Germania și, nu în ultimul rând, Rusia –, care la rândul lor aveau interese divergente și se luptau pentru fel de fel de provincii, voiau să apuce câte o bucată din marea pradă care devenea Imperiul Otoman. De aici, din acest punct de cotitură, sfârșitul secolului XIX și domnia sângerosului sultan Abdul Hamid și începutul secolului XX, Primul Război Mondial bate la ușă și apoi devine un uriaș abator. Din acest punct începe David Fromkin să croșeteze o extrem de interesantă poveste care se întinde peste Primul Război Mondial și încă un deceniu după încheierea lui, cu destrămarea Imperiului Otoman și nașterea noii Republici Turcia, sub sceptrul generalului Mustafa Kemal, cel supranumit Ataturk – tatăl turcilor, în semn de omagiu și prețuire pentru efortul depus la nașterea unei noi națiuni turce moderne.

David Fromkin nu se dă în lături să intre în subteranele și culisele acestor decenii care încalecă anul 1900, să explice cum s-a născut, pe ruinele unui imperiu ce a ieșit din istorie, multitudinea de state și națiuni care i-au luat locul. Într-un fel sau altul, și azi multitudinea de state se confruntă între ele sau cu interesele geostrategice ale marilor puteri din zilele noastre, inclusiv Turcia de azi: că este vorba de Siria și Liban – care au ajuns în mâna francezilor prin acordul (secret, la început) numit Sykes-Picot (după numele a doi înalți funcționari, unul britanic, celălalt francez) din 1916; că este vorba de Egipt, Iordania, Irakul ce va deveni peste decenii teatrul unui teribil război, Afganistanul plin de munteni violenți ce va produce necazuri mari și pierderi incomensurabile atât URSS-ului, cât și Statelor Unite; că este vorba de Israelul ce va deveni stat independent abia în 1948 – evreii jucând un rol activ în treburile Imperiului Otoman, dar bazele unui stat iudeu fiind puse în 1918, prin așa-numita declarație a Lordului Balfour, prin care evreii aveau dreptul să alcătuiască o patrie pe pământul lor strămoșesc. Așa și Iranul – fosta Persie imperială –, care azi se află iar în atenția opiniei publice internaționale după accidentul în care a murit președintele iranian.

Întreaga poveste a lui Fromkin pleacă și se coagulează însă în jurul personalității lui Winston Churchill, fost Lord al Amiralității și ulterior prim-ministru al Marii Britanii. Un personaj complex – a primit și un Premiu Nobel pentru Literatură – care, după ce a dat zbârca (un cuvânt din propria copilărie) în WW1 cu debarcarea dezastruoasă de la Gallipolli din 1915, s-a acoperit de glorie salvând Marea Britanie din ghearele multe și ascuțite ale lui Hitler, în pragul și pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Repetăm, personajul principal al lucrării este însă Imperiul Otoman și tânăra Republică Turcă ce i-a urmat. Dacă ultimii sultani otomani și guvernul Junilor Turci (în fond, un triumvirat al puterii sub sigla „Comitetul Națiune și Progres“) – unde erau alături înfrățiți doi militari de carieră și un telegrafist, Talaat Pașa, Enver Pașa și Djemal Pașa – au dus Imperiul Otoman pe marginea dezastrului, tot un ofițer va salva națiunea turcă și o va proiecta pe orbita unei modernități din care azi Turcia lui Erdogan, cu toate sincopele de la democrație, face parte. Sunt multe conflicte și confruntări, nu doar politice, ci și militare, enorm de multe întâmplări și evenimente ce sunt narate cu o abilă știință a povestitului, dar și cu subtile analize istorico-politice, despre rolul jucat de puterile europene în acest păienjeniș de ambiții și interese. Estul și Vestul Europei se confruntă pe un teritoriu uriaș, care, încet-încet, va deveni Nordul Bogat și Sudul Sărac de astăzi, de unde fuge toată lumea. Orientul – mai mult sau mai puțin rămas Mijlociu în lumea globalizată de azi – este în continuare nu doar o atracție turistică, ci și un fervent declanșator de fascinante povești. Așa este și volumul lui David Fromkin, care ar merita, la încheierea lecturii, nu doar o cafea bună, ci și o baclava și un cataif, la care tot tânjim cu atâtea restricții culinare. Nu degeaba a strigat cineva, Imam Baildâ!, uimit de ce gustoase sunt vinetele împănate cu roșii și usturoi, scăzute la cuptor. Mmm, ce bun!