Citește un fragment în avanpremieră din ,,Copilul care a supraviețuit” de Ellie Midwood

,,Copilul care a supraviețuit” de Ellie Midwood este noua apariție editorială Litera, colecția Buzz Books. Cartea este disponibilă pe litera.ro

În timp ce este mânată pe impunătoarele porţi ale lagărului de concentrare Mauthausen, Lore nu-şi face prea multe speranţe că va scăpa vreodată cu viață de acolo. După ce a fost prinsă că s-a folosit de poziţia ei ca dactilografă în slujba SS-ului pentru a-și salva prietenii evrei, acum este considerată dușman al statului. Iar pentru cei care se fac vinovați de trădare, moartea este de obicei singura ieșire.

Dar când Lore îl cunoaște pe deținutul politic Wolf, dorința lui arzătoare de libertate și încrederea nestrămutată în dreptate aprind o scânteie de speranță în sufletul ei. Împreună, ei comit supremul act de rezistență împotriva odiosului SS, îndrăgostindu-se cu disperare unul de celălalt. Iar când Lore rămâne însărcinată, cei doi îşi dau seama că nu mai este de ajuns să supraviețuiască, ci trebuie să pună la cale un plan de evadare.

După ce naște în secret în baraca ei, lui Lore i se frânge inima când se vede nevoită să-i încredințeze mica ei minune lui Wolf, ea însăşi fiind prea slăbită ca să li se alăture. Printre lacrimi și promisiuni de revedere, Wolf pleacă în noapte, împreună cu nou-născutul, iar Lore rămâne să se întrebe dacă vor reuși să se regăsească vreodată, în cazul în care vor supraviețui toți trei.

Bazat pe evenimente reale, Copilul care a supravieţuit spune povestea incredibilă și inspirațională a doi oameni care riscă totul pentru a reuși imposibilul: să aducă pe lume o nouă viață, în mijlocul unui lagăr al morții. Acest roman emoționant ne arată că, până și în bezna cea mai adâncă, dragostea poate găsi o cale…

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE IRINA-MARINA BORȚOI

1
Viena, aprilie 1946

Încă de la prima privire pe care judecătorul Brodbeck le‑o aruncă celor doi, își dădu seama că bărbatul avea să facă necazuri. Era un dosar civil – un caz de divorț pe motiv de infidelitate –, dar judecând după privirile ucigătoare pe care soțul ofensat le arunca în direcția soției, ai fi zis că femeia a săvârșit nici mai mult, nici mai puțin decât o crimă.
Erau și frapant de diferiți, cei doi soți Stroman. El era atât de blond, încât părea spălăcit, ca un tablou vechi în acuarelă, care a stat prea mult la soare; ea – o flacără aprinsă, cu buclele castaniu‑roșcate deja scăpându‑i din cocul strâns la ceafă și cu buze ca de cocotă: mult prea roșii și prea pline, chiar și fără urmă de ruj pe ele.
„Soțul e la război; între timp, nevasta se întinde cu un escroc de pe piața neagră locală, care are cafea de cicoare și sardine. Acum, soțul s‑a întors dintr‑un lagăr de detenție al Aliaților, i‑a descoperit pe amanți și dorește repararea onoarei“, conchise judecătorul Brodbeck, în timp ce se așeza pe fotoliul înalt de pe care fusese smuls vulturul cu svastica, lăsând o cicatrice urâtă, care nu avea să se vindece prea curând. „Chestiuni la ordinea zilei.“ Prezidase asupra unor cazuri asemănătoare aproape în fiecare zi.
Erau cazuri juste și cazuri care‑l făceau pe Brodbeck să se cutremure în sinea sa. Cu doar două săptămâni în urmă, în vreme ce nevasta plângea de‑i săreau ochii de rușine și suferință, soțul îi enumera cu răceală pe toți soldații sovietici cu care fusese femeia în vara anului 1945. Avea și dovezi: vecinul băgăcios, care stătuse vesel în spatele soțului pe tot parcursul procesului, încuviințându‑i fiecare cuvânt, numărase toți soldații beți care își făcuseră mendrele cu nevasta – împotriva voinței ei, după cum bănuise judecătorul Brodbeck, dar pentru soț asta nu conta. Nu‑i păsa de explicația disperată a nevestei, rostită cu glasul ei supus și tremurător, cum că soldații o țintuiseră la pământ, în timp ce o siluiseră cu rândul, în orgiile lor stropite cu alcool. Pentru el, era de‑acum o stricată. Nu mai voia să aibă nimic de‑a face cu ea.
Cu dinții încleștați, judecătorul Brodbeck pronunțase divorțul – de dragul soției, nu al soțului. Avea să‑i fie mai bine departe de dobitocul ăla, fără să fie nevoită să‑i asculte pentru tot restul vieții reproșurile și reamintirea ororilor pe care le îndurase.
Heinrich Stroman îi amintea de soțul acela, al cărui nume judecătorul Brodbeck nu și‑l mai aducea aminte: la fel de nervos în mânia lui fățarnică, aproape cutremurându‑se de indignare fiindcă trebuise să treacă prin umilința de a relata în fața unor străini poveștile despre desfrâul neveste‑sii.
Nevasta, însă – Frau Stroman – era altfel decât cea din cazul precedent, care încă îl măcina pe dinăuntru. Aparent complet impasibilă la prezența soțului ei, privea pe geamul sălii de judecată, spre ruinele clădirii de locuințe de afară, în timp ce își odihnea obrazul în pumn, căzută pe gânduri și gata să termine odată cu toată povestea asta. Nici urmă de mustrări de conștiință. Nici imagini schimonosite, de coșmar, cu chipurile unor soldați sovietici beți, care să o țină trează noaptea.
Întocmai la ora stabilită, judecătorul Brodbeck începu audierea. Conform procedurii, soțul era primul care să‑și susțină pledoaria.
Heinrich Stroman se ridică în picioare.
– Rog frumos Curtea să‑mi aprobe cererea de divorț pe motivul infidelității soției mele, spuse el. Nu doar că mi‑a fost infidelă pe toată durata războiului, ci a mai și făcut un copil în afara căsătoriei, copil despre care tocmai am aflat.
„Există și un copil?“ Sprâncenele judecătorului Brodbeck se strânseră ușor, fără voia lui.
– Vă întrerup o clipă. Puteți să explicați mai detaliat cum se face că abia ați aflat de acest copil?
– Bastardul e cu taică‑său, presupun, zise Stroman, mârâind.
– Și tatăl unde e?
– De unde să știu eu? Mort, împreună cu plodul, așa sper.
Surprinzând o privire urâtă, cu rol de avertisment, din partea judecătorului Brodbeck, Stroman mormăi iute o scuză pentru tonul sardonic.
– Dispărut, onorată instanță. Împreună cu copilul.
– E austriac sau e unul dintre muncitorii străini?
Brodbeck trebuia să întrebe. Nu era nici un secret că francezii veniți la muncă forțată, mai ales, fuseseră foarte populari printre localnice. Fuseseră destui soți întorși de pe front, care au găsit, la fel, niște copilași străini, pe jumătate francezi, umblând prin gospodărie.
– Neamț. Nu că ar ajuta cu ceva.
– Firește că nu. Întreb doar ca să‑mi fac o imagine.
– Firește.
– Și copilul s‑a născut…?
– La sfârșitul războiului, din câte mi‑a spus… ea, zise Stroman, aruncând o privire otrăvitoare în direcția soției sale.
– Și dumneavoastră erați pe front la momentul acela?
Contrar așteptărilor judecătorului Brodbeck, Stroman tuși incomod, în loc să‑i confirme.
– Nu, onorată instanță. În ciuda dorinței mele de a‑mi apăra țara și a servi cu cinste în forțele armate ale Reichului și, trebuie să subliniez, în ciuda încercărilor mele numeroase de a mă înrola voluntar, am fost respins pe motiv de sănătate. Ca majoritatea copiilor care au crescut în urma Marelui Război, am suferit de plămâni toată viața. În 1938, am avut nenorocul să fac tuberculoză – nu din cea molipsitoare, se grăbi el să clarifice –, dar tot mi‑a făcut praf plămânii și m‑a tot ținut prin sanatorii vreme de câțiva ani, până în 1943.
– Atunci nu reușesc să înțeleg, Herr Stroman. Judecătorul Brodbeck se aplecă înainte. Spuneți că erați acasă când soția dumneavoastră a avut o aventură, a rămas însărcinată și a făcut un copil fără să observați?
Gura roșie a lui Frau Stroman tresări aproape imperceptibil la colțuri.
Lui Brodbeck i se păru că surprinde un zâmbet vag, care însă dispăru înainte să poată fi sigur.
– Nu, nu asta spun… Adică, eu eram acasă, dar ea nu era. Dacă ar fi fost, aș fi observat, cu siguranță; cum să nu observi? mormăi Stroman, încurcându‑se și mai tare. Era plecată din 1941. N‑am văzut‑o ani de zile, apoi a venit acasă anul trecut și primul lucru pe care l‑a făcut a fost să se înscrie voluntară la Crucea Roșie, că ei au toate listele acelea cu persoane dispărute, mă înțelegeți? Ca să‑și găsească amantul și pe copilul lor bastard.
– Contestați ceva din toate astea, Frau Stroman?
Judecătorul Brodbeck trebui s‑o strige de două ori pe nume înainte ca Frau Stroman să‑și dezlipească privirea de la geam și să se uite la el, la fel de indiferentă la lumea din jur ca până atunci.
– Nu.
Privirea ei era sinceră și limpede.
Judecătorul Brodbeck așteptă alte explicații sau poate o justificare a acțiunilor ei, dar ea îl privea în continuare cu stăpânirea de sine liniștită a unei femei care nu are vreun motiv să se rușineze.
Nu că ar fi fost nerușinată de fel, doar că nu avea nimic de care să se rușineze. Era o diferență între aceste două noțiuni.
Fără să vrea, lui Brodbeck i se trezi brusc curiozitatea.
– Unde ați fost în cei patru ani în care, după cum afirmă soțul dumneavoastră, ați lipsit de la domiciliu?
– În diferite închisori și lagăre de concentrare.
Mărturisirea în sine, dar mai mult decât atât, tonul complet neafectat cu care făcuse o declarație atât de uluitoare îl șocară pe judecătorul Brodbeck, deși ar fi putut să jure că a văzut tot ce era de văzut în cei cincizeci și șapte de ani ai săi, dintre care douăzeci petrecuți ca judecător.
– Trebuie să fi fost o infracțiune gravă, zise el, mai în glumă, mai în serios.
Brodbeck știa din proprie experiență cum tratau naziștii asemenea „infractori“. El însuși fusese retrogradat în funcția măruntă de grefier, din momentul în care funcționarii în uniformă înțeleseră că nu avea să respecte noile legi. Timp de unsprezece ani lungi, fusese nevoit să sufere sub jugul lor. Abia după sosirea și stabilirea Aliații aici, fusese în stare să îmbrace din nou roba neagră și să ia în mână ciocănelul, care îi lipsise ca un membru amputat.
– Acțiuni subversive împotriva guvernului.
Glasul lui Frau Stroman nu era lipsit de o oarecare mândrie.
– Asta acoperă destul de multe lucruri, zise Brodbeck.
Respectul față de femeia asta i se strecura încet pe sub roba de judecător, pe care jurase odinioară să o respecte fără părtinire. Însă uneori era greu să nu iei partea nimănui. La urma urmei, om era și el.
– Am lucrat ca dactilografă la una dintre agențiile guvernului. Oficiul de Emigrare a Evreilor, mai cu seamă. Mi‑era destul de ușor să fur câteva formulare goale ici și colo, să le completez și să le ștampilez pentru oamenii care aveau nevoie de ele.
– Evrei? întrebă Brodbeck.
Frau Stroman încuviință din cap.
– De ce ați hotărât să vă implicați?
– Aveau nevoie de ajutor.
De parcă asta ar fi fost toată explicația necesară. Și, straniu, Brodbeck își dădu seama că așa și era. Merita să‑ți pierzi slujba pentru asta; merita să ispășești o pedeapsă de câțiva ani.
Dar exista, totuși, chestiunea copilului conceput… unde mai exact? În captivitate?

DESPRE AUTOARE

ELLIE MIDWOOD este o scriitoare de ficțiune istorică premiată, autoare a mai multor romane devenite bestsellere, printre care se numără Violonista de la Auschwitz (The Violinist of Auschwitz), Fata care a evadat de la Auschwitz (The Girl Who Escaped from Auschwitz), Fata în rochie vărgată (The Girl in the Striped Dress), Copilul care a supraviețuit (The Child Who Lived) și The Girl on the Platform. Este poliglotă și pasionată de yoga și de istoria Germaniei naziste. Ellie locuiește în New York împreună cu logodnicul ei.