Citește un fragment în avanpremieră din „Un destin de ruină și urgie” de Jennifer L. Armentrout

Un destin de ruină și urgie, de Jennifer L. Armentrout este noua apariție editorială Litera, colecția Moon Light. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Primul roman din seria Trezirea.

EA TRĂIEŞTE GHIDATĂ DE PROPRIA INTUIŢIE. EL SE HRĂNEŞTE CU PLĂCEREA EI.

Cândva, demult, lumea a fost distrusă de zei. Au fost cruţate doar nouă oraşe, despărţite de întinderi ample de sălbăticie ce sunt bântuite de monştri şi presărate cu nenumărate primejdii. Fiecare oraş este acum condus de propriul păzitor – un suveran care se hrăneşte cu plăcerea muritorilor. Născută cu o intuiţie ce nu dă niciodată greş, Calista ştie că abilităţile ei sunt extrem de valoroase în această lume avidă după putere, aşa că trăieşte ascunsă în casa baronului de Archwood, ducând o viaţă de curtezană.

În schimbul protecţiei, ea îi oferă informaţii.

Când intuiţia o îndeamnă să salveze un prinţ străin aflat în pericol, vocea din interiorul ei îi strigă avertismente – dar şi promisiuni.

Astăzi, el îi arată ce înseamnă plăcerea. Cândva, tot el îi va aduce pieirea.

Când baronul se arată interesat de motivele sosirii prinţului în oraşul lui, iar prinţul se arată interesat de Calista, ea devine, pentru o vreme, companioana prinţului. Însă oraşul clocoteşte de revolte, şi, cu armate şi monştri la porţile oraşului şi cu un prinţ înfometat în patul ei, tânăra nu ştie dacă se mai poate baza întru totul pe intuiţie pentru a fi în continuare în siguranţă.

Calista are de ales între a-şi urma intuiţia pentru a rămâne în viaţă şi a-şi urma inima către propria pieire.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE BIANCA PAULEVICI

„Prolog

O liniște sinistră se așternu peste încăperea orfelinatului, reducând la tăcere sforăielile ușoare și răsuflările șuierătoare ale celor care dormeau în paturile de copii din odaie. Degetele mi se încordară dureros pe pătura subțire și aspră. Îmi lipseau paturile calde de la Stăreția Milosteniei. Nu dormeam niciodată bine pe podea, pe unde toată noaptea mișunau șoareci și șobolani.

Dar, în noaptea asta, nu se vedea nici urmă de cozile lor subțiri și lucioase, nici nu auzeam răpăitul ghearelor lor pe piatră. Ar fi trebuit să fie o descoperire binevenită, dar ceva nu părea a fi în regulă. Nici cu podeaua de sub mine, nici cu aerul pe care‐l respiram.

Mă trezisem cu pielea de găină și cu un sentiment nefast în stomac. Stareța mă învățase să am mereu încredere în darul meu de clarviziune, în forța intuiției mele și în imboldul instinctului meu. Erau daruri, așa îmi spusese de nenumărate ori, primite de la zei pentru că mă născusem din stele.

Nu înțelegeam ce voia să spună cu stelele, dar, în clipa de față, intuiția îmi spunea că ceva nu era în regulă.

Am privit spre pereții de piatră cu igrasie luminați de felinarele cu gaz, încercând să‐mi dau seama ce anume îmi lăsa în stomac senzația că mâncasem carne stricată. În dreptul ușii, o lumină pâlpâi și apoi se stinse. Felinarul de lângă fereastră sfârâi, apoi se stinse, urmat de un altul. În partea cealaltă a odăii, se stinse și ultimul felinar.

Nimeni nu stinsese lumina. Aș fi văzut dacă ar fi cutezat careva să riște să‐l înfurie pe Stăpân vârându‐și nasul în ele.

Mi‐am întors privirea spre cămin. Flăcările de la cărbuni încă ardeau, nereușind să încălzească încăperea mai deloc, însă nu asta îmi atrase atenția. Focul… nu scotea nici un sunet. Nici un trosnet sau sfârâit.

M‐am înfiorat, și mi s‐a ridicat părul pe ceafă, senzația coborându‐mi asemenea unui păianjen pe șira spinării.

Lângă mine, un ghemotoc se foi sub pătură, rostogolindu‐se. Smocuri de păr șaten creț și ciufulit își făcură apariția când Grady se iți pe deasupra păturii. Clipi, cu pleoapele grele de somn.

– Ce faci, Lis? mă întrebă el în șoaptă, vocea frângându‐i‐se pe la jumătatea întrebării. În ultima vreme, i se întâmpla tot mai des; cam de când începuse să crească precum buruienile din curtea din spatele orfelinatului. Lis? întrebă Grady, ridicându‐se puțin, ținându‐și pătura în dreptul bărbiei, în timp ce flăcările din cămin începură să se micșoreze. Te‐a deranjat din nou Stăpânul?

Am clătinat scurt din cap, deoarece nu‐l văzusem pe Stăpân, chiar dacă purtam pe brațe dovezile altor nopți și ale degetelor lui care mă pișcau răutăcioase.

Se încruntă, frecându‐se la ochi ca să alunge somnul.

– Ai avut un coșmar sau așa ceva?

– Nu, am șoptit eu. Aerul nu mi se pare în regulă.

– Aerul…

– Să fie stafii? am croncănit eu.

Grady pufni.

– Stafiile nu sunt reale.

Am mijit ochii.

– De unde știi?

– Pentru că am…, dădu el să spună, dar se opri, privind peste umăr chiar când flăcările din cămin se stinseră, lăsând încăperea luminată doar de razele de lună.

Își întoarse încet capul, cercetând odaia, și atunci observă felinarele stinse. Mă privi cu ochii mari.

– Au venit.

Am tresărit din tot corpul, străbătută de un val de groază. Au venit putea însemna un singur lucru.

Preaînalții.

Urmașii zeilor arătau ca noi, ei bine, cei mai mulți dintre ei, însă cei care domneau peste regatul Caelum nu erau ca noi, plebeii. Nu erau deloc muritori.

Și nu aveau ce să caute aici.

Nu era vremea Ospețelor, când Preaînalții interacționau fățiș cu noi, plebeii, iar aici era Turnul. Nu ne aflam într‐un loc frumos, cu lucruri și oameni de valoare. Nu exista plăcere în nimic din ce se găsea aici, cu care să se hrănească.

– De ce au venit? am întrebat eu în șoaptă.

Grady mă apucă de braț, răceala degetelor lui pătrunzând prin puloverul pe care‐l purtam.

– Nu știu, Lis.

– Oare ne vor… Oare ne vor răni?

– Nu ar avea de ce. N‐am greșit cu nimic. Se întinse, trăgându‐mă și pe mine după el, astfel încât capetele noastre se așezară pe aceeași pernă subțire. Doar închide ochii și prefă‐te că dormi. Ne vor lăsa în pace.

Am făcut cum mi‐a zis Grady, așa cum am făcut încă de când nu m‐a mai izgonit de lângă el, însă n‐am putut păstra tăcerea. N‐am putut opri sentimentul de frică din a crește tot mai mult, ceea ce mă făcu să‐mi închipui cel mai rău scenariu posibil.

– Dacă… Dacă au venit după mine?

Îmi vârî capul sub al lui.

– De ce ar fi venit după tine?

Buzele îmi tremurară.

– Pentru că… nu sunt ca voi.

– N‐ai nici un motiv întemeiat ca să‐ți faci griji din pricina asta, mă asigură el, cu voce joasă, astfel încât ceilalți să nu ne audă. Nu le va păsa de asta.

Dar cum putea fi sigur? Altora le păsa. Uneori, îi făceam să se simtă agitați, pentru că nu mă puteam opri din a spune ceea ce vedeam cu ochii minții: un eveniment care încă nu se întâmplase sau o hotărâre încă neluată. Grady se obișnuise deja cu asta. Stăpânul? Ceilalți? Nu tocmai. Mă priveau de parcă ar fi fost ceva în neregulă cu mine, iar Stăpânul se holba adesea de parcă ar fi crezut că eram vrăjitoare și de parcă… s‐ar fi temut puțin de mine. Nu îndeajuns de mult încât să nu mă mai ciupească, ci îndeajuns încât să o facă în continuare.

– Poate că Preaînalții vor simți că ceva nu e în regulă cu mine, am spus cu voce răgușită. Și poate că nu le va plăcea sau vor crede că sunt…

– Nu vor simți nimic. Îți jur!

Trase pătura peste noi, de parcă asta ne‐ar fi putut proteja cumva.

Însă o pătură nu avea să ne păzească de Preaînalți. Puteau face orice voiau oricui voiau. Iar dacă se înfuriau? Puteau distruge orașe întregi.

– Șșșttt, mă îndemnă Grady. Nu plânge! Doar închide ochii. Va fi bine.

Ușile încăperii se deschiseră cu un scârțâit. Grady m-a strâns de braț până i‐am simțit oasele degetelor. Brusc, aerul se subție și se umplu de încordare, iar zidurile gemură de parcă pietrele din care erau făcute nu reușeau să conțină ceea ce se strecurase înăuntru. M‐am cutremurat. Mi s‐a făcut la fel de rău ca ultima dată când stareța mă luase de mână, așa cum făcuse adesea, fără să se îngrijoreze de ceea ce aș fi putut vedea sau afla, însă în ziua aceea lucrurile decurseseră diferit. Văzusem moartea venind după ea.

N‐am tras adânc aer în piept, și totuși un miros se strecură sub pătură și între noi, alungând miasma de bere stătută și de prea multe trupuri înghesuite într‐un loc prea mic. Era un iz mentolat care îmi aduse aminte de… bomboanele pe care stareța obișnuia să le aibă în buzunarele veșmântului. „Nu mișca! Nu scoate un sunet“, mi‐am repetat la nesfârșit. „Nu mișca! Nu scoate un sunet!“

– Câți sunt aici? întrebă o voce masculină joasă.

– Numărul lor se schimbă în fiecare noapte, Lord Samriel, îi zise Stăpânul.

Vocea îi tremura, și nu‐l mai auzisem speriat niciodată până atunci. De obicei, vocea lui ne înspăimânta pe noi, însă un lord Preaînalt se afla în mijlocul nostru acum, unul dintre cei mai puternici Preaînalți. Acest lucru l‐ar fi îngrozit și pe cel mai înrăit dintre bătăuși.

– De obicei, sunt circa treizeci, dar nu știu să aibă vreunul ceea ce căutați.

– Vom vedea singuri, îi răspunse Lord Samriel. Verificați‐i pe toți!

Ecoul pașilor călăreților Preaînalți – Rae – răsună în tandem cu bătăile inimii mele. Mi se păru că un strat subțire de gheață se așternu peste noi când temperatura din încăpere scăzu.

Rae fuseseră cândva războinici plebei măreți pe care prinții și prințesele Preaînalte îi învinseseră în luptă. Acum, erau doar carne și oase, sufletele lor fiind capturate și ținute prizoniere de prinți, prințese și de regele Euros. Oare asta însemna că unul dintre ei era de față? M‐am înfiorat.

– Deschide ochii! porunci Lord Samriel de undeva din încăpere. Oare de ce ne puneau să deschidem ochii?

– Cine sunt? întrebă un altul. Un bărbat.

Vorbise încet, însă vocea lui îmbibase fiecare cuvânt cu o forță înfiorătoare.

– Orfani. Copii azvârliți, milord, croncăni Stăpânul. Unii au venit de la Stăreția Milosteniei, continuă el să turuie. Alții apar pur și simplu. Nu știu de unde vin sau încotro dispar. Nici unul dintre ei nu este serafim, vă jur!

Credeau… că un serafim se afla printre noi? De aceea verificau ochii: căutau semnul, o lumină în ochi, sau cel puțin așa auzisem, dar nici urmă de așa ceva aici.

M‐am cutremurat când am auzit icnete surprinse și scâncete tăcute care au continuat preț de câteva momente. Am strâns tare din ochi, dorindu‐mi cu toată ființa să ne lase în pace. Să dispară pur și simplu…

Aerul se mișcă chiar deasupra noastră, emanând acel iz mentolat. Grady încremeni lângă mine.

– Deschideți ochii! porunci Lord Samriel de deasupra noastră.

Am încremenit, în timp ce Grady se ridică pe jumătate, protejându‐mă cu trupul lui și cu pătura. Mâna cu care mă ținea de braț îi tremură, ceea ce mă făcu să tremur și mai tare, pentru că Grady… îi înfrunta de obicei pe copiii mai mari fără teamă și râdea când oamenii legii îl alergau pe străzi. Nu se temea niciodată.”

CE SPUN CRITICII DESPRE Un destin de ruină și urgie

Debutul unei noi serii fantasy pentru adulți oferite de creatoarea seriei de succes Sânge și Cenușă, bestseller #1 New York Times.

„Cea mai bună carte a anului! O capodoperă a reginei fantasy-ului romantic!” Laura Thalassa, autoarea seriei Four Horsemen

DESPRE JENNIFER L. ARMENTROUT

Pe primul loc în topul New York Times și în rândul autorilor internaționali de bestselleruri, Jennifer L. Armentrout locuiește în Charles Town, West Virginia.

Scriitoare prolifică, ea declară că dedică scrisului opt ore pe zi, iar în rest își petrece timpul citind, urmărind filme cu zombie sau plimbându-se împreună cu soțul ei și cu câinele. Visul ei de a deveni scriitoare a luat naștere în orele de matematică, când scria nuvele…

Armentrout scrie literatură paranormală pentru adolescenți, cărți de science fiction, fantasy și romance contemporan.

Opera ei e publicată de edituri importante și a primit numeroase premii, ce îi atestă valoarea.

Unul dintre romanele sale pentru adolescenți, Obsidian, urmează să fie ecranizat.

Este considerată un autor „hibrid“, care și-a publicat cu succes cărțile în regim de self-publishing, având și contracte cu mici publicații independente sau cu edituri clasice. De asemenea, Armentrout inițiază evenimente anuale ce adună laolaltă peste o sută de autori de bestselleruri pentru adolescenți și adulți.