Traducătoarea Justina Bandol despre „Acolo unde lumea se sfârșește” de Geraldine McCaughrean

O carte distinsă în 2018 cu Medalia Carnegie

Geraldine McCaughrean este cunoscută pentru faptul că nu acceptă să adapteze vocabularul cărților ei la cerințele simplificatoare ale literaturii contemporane de succes pentru copii și tineri. „Ajungem să stăpânim cuvintele întâlnindu-ne cu ele, nu evitându-le“, spune ea în discursul pe care l-a ținut la primirea, în 2018, a Medaliei Carnegie pentru Acolo unde lumea se sfârșește. „Singurul mod de a face cărțile – și cunoașterea – accesibile – este să le dăm copiilor cuvintele necesare. […] După mine, tinerii cititori ar trebui bombardați cu ele, ca la radiografii cu razele X, îmbibați în ele ca plantele din ghiveci puse în apă, împroșcați, hrăniți cu ele […].“

Sunt multe lucruri care m-au impresionat profund la această carte, și unul din ele este tocmai frumusețea și bogăția limbii în care e scrisă. Și nu e vorba doar de spiritul ei poetic, de expresivitatea cuvintelor, de structurile sintactice, figurile de stil și opțiunile lexicale care trimit cititorul să privească, conștient sau nu, în adâncul fântânii fără fund care este orice mare tradiție de limbă literară. Limba lui Geraldine McCaughrean, aparent simplă și vioaie, are o intonație anume, un ritm care devine uneori aproape incantatoriu, alteori sacadat, încă alteori visător sau febril, după cum o cere desfășurarea subiectului. Iar subiectul… să ajungem deci la subiect.

O mână de „păsărari“

Un grup de bărbați și de băieți rămân prizonieri pe o insulă stâncoasă – un pinten masiv ieșit din mare – unde veniseră pentru 2–3 luni, peste vară, să prindă păsări. Suntem în 1727, undeva la vest de arhipelagul britanic, la zeci de kilometri de uscat, iar cei veniți pe Stânca Războinicului (Stac an Armin) sunt insulari ei înșiși, locuiesc pe Hirta, mai întinsă și mai puțin colțoasă, dar unde viața e doar prea puțin mai blândă cu oamenii. Pe Hirta, cea mai mare insulă a arhipelagului Saint Kilda, există un sat cu vreo sută și ceva de locuitori, din care vara o mână de „păsărari“, majoritatea adolescenți, sunt duși și lăsați pe amenințătoarea Stâncă a Războinicului, unde nu există aproape niciun petic de teren drept, dar care e loc de împerechere și de cuibărit al zburătoarelor mării – furtunari, papagali de Atlantic, corbi-de-mare, ielcovani și altele. E uimitor în câte feluri știu oamenii aceștia să folosească tot ce se poate folosi de la păsări – căci pe ele și pe oile de pe Hirta (unde nu există copaci, de pildă, și abia dacă se pot cultiva câteva legume) se întemeiază aproape toată subzistența lor. Iar „păsărarii“ din fiecare an sunt aduși înapoi în sat prin august, cu o barcă trimisă anume de pe Hirta.

Ce se întâmplă însă dacă, în anul acela, barca nu mai vine?

Iubirea și povestea

Scenariul e bine cunoscut: un grup de oameni rămân izolați într-un loc neprimitor și, ca să supraviețuiască, trebuie să găsească un mod de a colabora, chiar dacă vicisitudinile, lupta cu elementele și cu propria fiziologie le scot la iveală toată agresivitatea, neghiobia și meschinăria. Vă vine poate în gând – pe bună dreptate – Împăratul muștelor. Dar Acolo unde lumea se sfârșește e departe de cartea lui Golding, deși firește că întâlnim și aici personajul „bun“, fundamental echilibrat și aflat de partea vieții, opus personajului „rău“, opac, violent și lipsit de respect și compasiune. Aici însă experiența acestor scoțieni de la 1727 e impregnată de viziunea lor profund religioasă (semipăgână) asupra lumii, de conviețuirea dură cu natura, de imaginarul lor specific, bântuit de făpturi ale mării și ale văzduhului, iar pentru Quilliam, eroul principal, de alte două forțe fundamentale: dragostea și povestea. Ele sunt, de fapt, cele care îl țin în viață și-l fac să triumfe până la urmă. Quilliam, cel care adună filele din Biblie împrăștiate de falsul, ignorantul „pastor“ Cane, este îndrăgostit de exotica Murdina, venită la ei pe insulă din „țară”, adică din Scoția, fata care l-a fascinat cu cuvintele și poveștile ei – și care ia forma marii alce singuratice, a păsării-„vrăjitoare“ ce-i vine tânărului în ajutor cât timp e alungat din micul lor grup. Și Quilliam descoperă apoi și el că a spune povești, mai ales în vremea exilului pe Insula Războinicului, e un mijloc de a da speranță copiilor din jurul lui, de a-și uni semenii, ba chiar, uneori, de a-i scăpa de la moarte. Și de a se salva pe sine însuși. Din cuvinte, află el, se poate țese o plasă de salvare.

Frumusețea inefabilă a cuvintelor

Nu știu dacă am făcut dreptate acestei cărți. Arareori apuc să-mi recitesc traducerile după ce sunt publicate și, de câte ori o fac, probabil sunt atât de încordată sufletește, încât nu reușesc să mă las prinsă de text ca un cititor (relativ) inocent, așa cum îmi place, ci stau mereu la pândă după cât de prost sună o bucată sau alta, cum s-ar fi putut spune mai bine, cum s-ar fi putut reda mai subtil și mai fidel toate nuanțele. Îmi plac cărțile în original, ca să le pot inhala tot parfumul. Îmi place să mă delectez cu toată frumusețea arhaică, rezonantă, a cuvintelor și structurilor de cuvinte din care sunt făcute. Sper doar că am reușit să transmit ceva din această frumusețe și cititorului.

• 

• 

Despre Justina Bandol

Justina Bandol (n. 1971) este redactor de carte și traducător. A redactat primele trei volume din Lupta mea de Karl Ove Knausgård și i-a tradus tetralogia anotimpurilor. Este îndrăgostită de literatură, de istorie și de natură.

Despre Acolo unde lumea se sfârșește de Geraldine McCaughrean

În fiecare an, în miezul verii, Quill și prietenii săi sunt duși pe Stânca Războinicului, un pinten abrupt de piatră aflat în mijlocul oceanului, să vâneze păsările care cuibăresc acolo. Dar, vara aceasta, barca nu mai vine să-i ia înapoi acasă.

Cu siguranță, numai sfârșitul lumii ar putea fi motivul pentru care au fost abandonați în bătaia furtunilor, condamnați să reziste foamei și spaimei de moarte. Cum oare ar putea supraviețui?

„Sclipitoare, minunată, la fel de imprevizibilă ca marea însăși.“ (Philip Reeve, autorul Mașinăriilor Infernale)