Poezii (vol. 10)

Mihai Eminescu se înscrie, în cadrul literaturii române, în epoca romantismului, aflată la final. Patriotismul vibrant, nostalgia față de marile momente și figuri istorice generează în poezia sa ample discursuri evocatoare de trecut și de revoltă față de contemporaneitate. Nostalgia îl îndeamnă la insistente incursiuni în copilărie și într-o natură atotstăpânitoare, departe de agitația și decepțiile vieții sociale. Pe treapta cea mai înaltă a creației sale, poetul este influențat de vastele cunoștințe de filosofie acumulate, de ideea de curgere continuă a lui Heraclit, de teoria ideilor a lui Platon și, în mod acut și complex, de viziunile lui Schopenhauer, Kant și Hegel. Veșnic inadaptat la realitatea concretă, meschină, viața și creația lui Eminescu au fost marcate de permanenta lui aspirație de a deveni „nemuritor și rece“.