Bedros Horasangian despre „Orez. Cu lapte” de Maia Morgenstern

Și musai puțină scorțișoară, pudră, deasupra. Pentru aromă și culoare. La fel era și cu grișul cu lapte pe care-l produceau bunicile și mătușile mele, într-o perioadă în care nu prea aveam – adică deloc – acces la portocale, mango, kiwi și banane (grăsimi O, 29%…), care mai de care cu vitamina C, vitamina B nu mai știu care, de potasiu, ce să mai vorbim. Și pe vremea aceea nici nu știam de valoarea calorică a diverselor ingrediente, nu ne interesa nici concentrația vitaminoasă oferită de dudele, corcodușii și zarzării atacați, fără ezitări, de copiii care eram. Părinții noștri defilau de zor, de 1 Mai și 23 August, strigând, în cor, la unison, URSS Bastion al Păcii e!, dar cu gândul la berea rece și mititeii cu muștar ce erau doriți la acea dată, când nu știam noi de somon și de fructele de mare atât de poftite azi. Mă rog, doar unii, erau și alții, destui, care înfundau pușcăriile, cu sau fără vreo vină precisă. Anii trec, viața merge înainte – un truism repetat azi pe toate canalele de televiziune – și fiecare cu norocul lui, cum ar veni. Fiecare epocă – decenii de viață care se tot adună în cazul multora dintre noi – are preferințele ei culinare. De multe ori ele vin și dispar dincolo de voința noastră sau de preferințele multora dintre noi. Degeaba am fi tânjit la un moment dat după șuncă sau salam de Sibiu – delicatese cândva, azi pe toate drumurile care duc la galantare electronice –, dacă realitatea acelui moment ne oferea salam Italian sau Krakauer,un mezel foarte gras, sau de-neuitatul Parizer, existent în multe variante și astăzi, cu care se îndoapă, după remarca unui atent observator, miștocar-bombănitor / al lumii din preajmă, seniorii, ca să nu spunem altfel, ai României de azi.

De unde am plecat și unde vrem să ajungem? La niște confesiuni, note, observații, divagații, frânturi de existență, clipe suspendate din fulguroasa trecere a timpului, numită uneori viață – alteori nenumită nicicum –, pe care actrița Maia Morgenstern o fixează și ne-o oferă spre lectură. Nu este la prima încercare / aventură scripturală, bun prilej însă pentru multiple meditații în jurul materialului faptic, reținut de o atentă și lucidă observatoare. A vieții, a lumii, din jurul ei, din jurul nostru, a lumii românești înconjurătoare. De ieri și mai ales de azi.

Însemnările încep cu data de 2 aprilie 2023 – ziua verișoarei Irina, cu care se deschide acest nou șir de melancolizări (eu oare ce făceam în ziua aceea?) – și ultima intrare în acest jurnal (sau ce-or fi aceste glose-ocolișuri-paranteze, fulgurații de-o clipă, vag melancolizate) este din 1 octombrie 2023. Oare ce am făcut în acea zi fiecare dintre noi? Tot materialul, la iuțeală consemnat, ne este livrat neted. Fără opinteli.

„Este. O iubire. Claudiu Istodor.“

            Punct. Asta e tot. Asta e tot? Nu, evident. Câteva observații s-au ițit pe parcursul unei lecturi la foc mic.

Nicio clipă Maia Morgenstern nu ezită să amintească faptul că este actriță. Asta e viața ei. Iubește teatrul și scena, le trăiește prin toți porii. Acolo, da, acolo e viața ei! Ca și faptul că este evreică. Își asumă această identitate și nu ezită să o afișeze, cu titlu personal, identitar – portretul unei mame este extrem de profund, am cunoscut-o și noi la o manifestare culturală de la Târgu Mureș, unde am și văzut un film – copleșitor – dedicat lui Edith Stein, o evreică creștinată, o importantă figură a lumii germane interbelice care sfârșește la Auschwicz. Sau identitatea e legată de poporul căreia îi aparține. Nu-i este teamă să o spună răspicat, atât pe scena Teatrului Evreiesc de Stat pe care-l conduce de mulți ani, cât și în privat, dacă ar fi să citim în această cheie un volum de impresii de viață. Cred că i se potrivește și Maiei Morgenstern formula la care ajunsese și Charles Aznavour: „Eu sunt 100 % francez și 100 % armean“. La fel și Maia Morgenstern, ea poate fi considerată și 100 % actriță, și om de teatru, și 100 % evreică, aparținând trup și suflet marii familii a teatrului românesc, ca și neamului lui Israel, mereu supus unor teribile încercări. Faimosul cândva comic și om de spirit Mircea Crișan – generația mea l-a mai apucat și râdeam în hohote la vorbele lui de duh – spunea celor dispuși să-l audă, „2000 de ani am fost poporul ales, să mai fie aleși și alții“. Nu e chiar simplu. Antisemitismul a fost și mai este și azi de acută actualitate. Dar să revenim la teatru și lumea lui.

Cu multe nume clopoțitoare ce se tot vântură prin paginile acestor note/însemnări de reporter, cu multe spectacole jucate atât pe scenele din București, cât și prin te miri ce orașe de provincie pe unde ajung să joace actorii de la Teatrul Național București și cei de la TES, așa combate cu folos și succes o femeie care se vrea și-i reușește să fie în primul rând actriță. O pagină despre mama ei și un bunic – Ușer Morgenstern –, cât un roman. Și foarte elegant ne reamintește Maia – ce este MARMELADA: un mix de fructe și zahăr (mult!) care aparține altor generații, ce nu au apucat bunătățile, mix în mare parte nerecomandat de nutriționiștii care ne pilotează (mai mult interzic) toate poftele. Se putea cumpăra atât de la „Alimentara“ (un fel de Mega Image din deceniile trecute) sau de la nu mai puțin faimosul „Aprozar“ (mici magazine, minimarketuri ce ofereau spre vânzare legume și fructe). Mai erau conserve – tocană de legume, roșii în bulion, să zicem, oferta nu era mare – și, cum spuneam, faimoasa marmeladă, care nu era nici gem, nici dulceață, ce se livrau la borcan. Marmelada, mai solidă, cu vâscozitate mai mare, se tăia cu o bărdiță de lemn, după cum frumos și elegant istorisește Maia Morgenstern, și se livra în niște cutii de lemn. „Marmelada. De fructe. Cu mere, cu pere, cu prune, cu toate fructele, dar mai ales, cu gutui. Cu multă gutuie, că-i simțeam gustul. (…) Marmelada era bună pe pâine cu unt. Ținea și de foame, și de felu’ trei, și de gustare. Era bună. Brună. Și mereu mi se părea că era caldă. Marmeladă caldă, caldă ca o cărămidă.“ Un paralelipiped de cam 50 &40&12 centimetri, din care se ițea, dacă se desfăcea hârtia cerată în care era împachetată, faimoasa marmeladă. Se vindea la kilogram și tot calupul era învelit cu acea hârtie cerată ce, evident, atrăgea muștele. Marmelada a făcut parte din detaliile vieții de zi cu zi ale unei întregi generații. Cei mai nevoiași o luau că era ieftină, copiii o savurau pentru că era ceva dulce. Și, bun, de unde atâtea ciocolățuri și prăjituri! Nu toți ajungeau la Capșa, Nestor sau Anghelescu – faimoase cofetării din centrul Bucureștilor de odinioară – să înfulece bunătățile care nu aveau gustul unor directive politice dintre cele mai acru-amare. În fine, tot am sărit de la istoriile și istorisirile Maiei Morgenstern la cele personale, la care fiecare cititor în parte poate aduce propriile mărturii și amintiri, care, de ce nu, dacă nu ne fac viața mai frumoasă o putem considera mai gustoasă. Ar merge și un cremșnit, și un ecler după ce am citit Orez. Cu lapte al Maiei Morgenstern.