Bedros Horasangian despre romanul „Apeirogon”: „O relatare care împletește elemente de speculație, amintire, fapt și imaginație”

Asta e lumea în care trăim?

Este titlul unui roman grosuț (sic!, peste 500 de pagini, număr minimal de la care, pentru Nicolae Breban, o carte se poate numi roman, etc. – dar care prozator mai scoate cărți subțiri în ziua de astăzi, cumva în siajul acelei formulări geniale a lui Caragiale ce reușește să transmită într-o singură frază esența unei situații: „Cuțit os!“), până să ne convingă că este și o carte excepțională și care oricum nedumerește. Cu sau fără cărți/romane, asta e lumea în care trăim? Acesta este mult hulitul Orient Mijlociu – unde se consumă acțiunea și întâmplările se înlănțuie într-un teribil carusel al vieții și morților de tot felul –, cu acel melting pot de popoare și credințe, războaie și dușmăneli de toate soiurile, ajuns un fel de bombă atomică, la fel cum erau considerați Balcanii, butoiul cu pulbere al (unei) Europe la începutul secolului trecut, Balcani de care oricum s-a ales praful după două războaie mondiale, un Holocaust și mai multe războaie reci? Aceștia sunt oamenii, evrei israelieni și arabi palestinieni, care se înfruntă clipă de clipă, obligați să trăiască, totuși, sub același cer care-i îngăduie pe toți?

Apeirogon sună precum „poligon“

Explicația la o carte de excepție – repet, mi-a plăcut foarte mult sub toate aspectele, o carte parcursă cap–coadă fără pagini sărite – o dă chiar autorul. Care nu știm încă ce nume are, așa cum nu știm nici cum se numește romanul. Este un roman hibrid, dar având în centru ficțiunea, o relatare care, ca toate poveștile, împletește elemente de speculație, amintire, fapt și imaginație. Împrumută totodată de la prieteni ori cunoștințe din lumea întreagă, „care m-au ajutat în feluri pe care nu le pot enumera“, mărturisește însuși autorul într-un șir lung de Mulțumiri pe care le adresează unui și mai lung șir de oameni de ispravă care au contribuit la nașterea acestui roman cu titlu fistichiu. Apeirogon, Apeirogon, ce-o mai fi și asta? Sună precum „poligon“. Apoi, din aproape în aproape, ne lămurim: nu e o figură geometrică cu trei laturi, un triunghi, cum ar veni, nici pătrat sau dreptunghi, nici pentagon – penta = „cinci“ în limba lui Platon și Aristotel –, hexagon, octogon și tot așa, sau dodecaedru – dodeca în grecește este „doisprezece“ –, nici poligon, cu mai multe, nespecificate, laturi, și atunci ajungem la acest apeiron – cu infinite, apeirogon, laturi, care ne produce o sumă de nedumeriri lingvistice până să-i deslușim chichirezul narativ. Povestea în sine, adică întoarsă pe toate părțile, a cărții. Al cărei autor, Colum McCann, scriitor irlandez – născut în același Dublin care l-a nemurit și pe James Joyce, cel ce ne lasă și azi visători după ce-i parcurgem nu ușor de parcurs poliedrica construcție narativă – a bătut lumea până să se stabilească la New York, și acum ne surâde hâtru de pe unde s-o afla, în aceste luni de pandemie, prin lume. Când acasă poate fi nicăieri sau peste tot, fiecare cum apucă și cum îi este dat, și când intervin restricțiile în fiecare țară. Cu sau fără vaccinul care provoacă atâtea dispute și opinteli, cu sau fără Donald Trump la Casa Albă.

Apeirogon, Editura Litera, 2020, traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară – o versiune românească curată și fără inadecvările care fac să sufere textul, dar și fără note, ceea ce este mai rar astăzi, când mai toate traducerile abundă de explicații suplimentare menite să lămurească cititorii care vor să știe toate amănuntele – iar traducătorii mai iau un bănuț în plus, nu e de neglijat niciodată!

O vastă panoramă a Orientului Mijlociu și a lumii contemporane

Autorul, care nu este la prima carte – a mai publicat șapte romane, trei volume de short stories și o carte nonfiction, Letters to a Young Writer (cumva ne îndeamnă să recitim acele Scrisori către un tânăr poet ale lui Rilke, dar cine mai are răbdare azi de Rilke, când stăm cu sufletul la gură să vedem ce se întâmplă cu Joe Biden și Donald Trump?) –, ne pune la îndemână ultima lui apariție editorială. Din 2020. O vastă panoramă – nu neapărat a deșertăciunilor – a lumii contemporane. Având ca fundal Orientul Mijlociu și protagoniștii care o populează. Evrei, arabi, palestinieni, israelieni, cu toții adunați într-un spațiu minuscul, unde se poate trăi și muri la fel de lesne. Oricât de dușmani și de adversari se dovedesc, oricât ar vrea unii să se considere mai buni, mai tari și mai cu moț decât ceilalți, viața – și mai ales neașteptatele ei suciri și răsuciri în toate părțile – îi aduce la o tristă realitate.

Unui evreu israelian, Rami Elhanan, îi este ucisă fata de treisprezece ani, Smadar, într-un atentat sinucigaș, în care vârsta însumată a celor trei atentatori, care vor pieri și ei, ajunge abia la șaizeci și ceva de ani. Lui Bassam Aramin, palestinian trecut prin multe pățanii – o întreagă istorie a relațiilor dintre palestinieni și israelieni se consumă sub ochii noștri – nu prea vesele, îi este ucisă fata, Abir, de doar zece ani, în fața școlii unde învăța, de către un polițist de frontieră. Acesta este incipitul și motorul unei narațiuni care se lungește și lățește prin timp, într-un fervent du-te-vino. Prin biografiile celor doi părinți suntem proiectați între dramele acelor popoare ce împart un același teritoriu sub cerul și Dumnezeul fiecăruia, care-i îngăduie pe toți. Și printre oameni, așa cum au fost, așa cum sunt. Un teribil sentiment de autenticitate, de istorie vie, trăită, cu multe paranteze și reflexii de tot felul, cu numeroase trimiteri culturale, apelul la Luis Borges, care a ajuns și el pe la Ierusalim și s-a plimbat prin locurile biblice, nefiind ultimul de remarcat. Ba chiar de reținut.

Istoria veche de mii de ani, întâmplările contemporane, bombe, bambus, împușcături, mereu apa de care are nevoie toată lumea. Nu lipsesc trimiterile la cărțile unor Primo Levi, Adorno, Susan Sontag, Edward Said – autorul palestinian, ajuns profesor american, al acelui polemic Orientalism și pe care l-am mai apucat și eu când încă era cadru didactic la Columbia University din New York, așa cum un uriaș păienjeniș de istorie măruntă, cotidiană, mică etc., se derulează pe lângă cea așa-zis mare. Care dă de multe ori accentele, dar o fixează în eternitate cu mari erori, mistificări și deturnări de sensuri. Este unul dintre marile merite ale acestui roman faptul că pune accentele corecte și pe cele cuvenite.

Dincolo de narațiunea în sine și de mersul întregului material epic. Propozițiile scurte, ritmul alert și numeroasele digresiuni – unele politice, altele istorice, dar și, încă altele, ornitologice – cine ar putea bănui multitudinea păsărească din acel spațiu mediteraneean! – alcătuiesc o uriașă frescă a lumii Orientului Mijlociu. Nici mai bună, nici mai rea. Cu oamenii ei, care ajung să se solidarizeze după ce trec prin mari drame individuale, cu problemele încă în dispută între părți aparent ireconciliabile. Bine prinde toate aceste aspecte diverse un irlandez care s-a documentat extraordinar pentru acest roman cu titlu fistichiu.

Apeirogon ar putea fi și un cerc, încât punctul din care plecăm să coincidă cu cel la care ajungem. Roata lumii se învârte. Ieri, ca și azi, ca și mâine.

Despre romanul Apeirogon, apărut la Editura Litera

Rami Elhanan și Bassam Aramin trăiesc aproape unul de celălalt – și totuși sunt complet diferiți. Rami e israelian. Bassam e palestinian. Plăcuța de înmatriculare a lui Rami e galbenă. Plăcuța de înmatriculare a lui Bassam e verde. Rami face cincisprezece minute cu mașina până în Cisiordania. Același drum îi ia lui Bassam o oră și jumătate.

Ambii bărbați și-au pierdut fiicele. Fata de treisprezece ani a lui Rami, Smadar, a fost ucisă într-un atentat sinucigaș în timp ce se ducea să-și cumpere cărți împreună cu prietenele ei. Fiica lui Bassam, Abir, în vârstă de zece ani, a fost ucisă cu un glonț de cauciuc de un membru al poliției de frontieră în fața școlii. În buzunar avea o brățară de dropsuri pe care nu apucase să le mănânce.

Rami și Bassam au fost crescuți să se urască unul pe celălalt. Și totuși devin cei mai buni prieteni.

În acest roman epic – numit după un poligon cu un număr de laturi infinit numărabil –, Colum McCann străbate secole și continente, realizând o țesătură în care timpul, arta, istoria, natura și politica alcătuiesc o tapiserie de prietenie, dragoste, pierdere și apartenență. Muzical, plin de forță, delicat și ambițios, Apeirogon este romanul vremurilor noastre.

Ce spun criticii despre romanul Apeirogon de Colum McCann

Booklist: „McCann face o echilibristică perfectă între viață și artă; scriind cu un lirism și o empatie extraordinare, surprinde modul în care se propagă atât efectele provocate de violență și durere, cât și frumusețea și puterea miraculoasă a prieteniei și a iubirii, a curajului și a adevărului.“ 

Independent: „Un apeirogon este un poligon cu un număr infinit de laturi – iar cartea transcendentă a lui Colum McCann este plină de sute de segmente emoționale care îndeamnă la reflecție. McCann transformă aceste realități crude în ficțiune captivantă, și o face cu o imensă forță poetică.“ 

San Francisco Chronicle: „Orbitor… hipnotic… sfâșietor și fascinant… Pe lângă strălucirea caleidoscopică a narațiunii, aceasta este și o poveste profund umană.“ 

DESPRE BEDROS HORASANGIAN

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.