Bedros Horasangian: „Maia este Maia Morgenstern”

În general, cărțile scoase de actori sunt memorii și amintiri. În general, actorii se simt bine între straturile succesive ale unei realități pe care o sublimează pe scenă, căci ea poate contopi orice fel de mistificări ale irealității. În general, actorii sunt și foarte buni povestitori, comunicarea cu publicul obligându-i mereu să fie în veșnică alertă retorică.

Vorba lungă, sărăcia omului. Avem o carte semnată de Maia Morgenstern, actriță și om de teatru cu un prestigios parcurs artistic și meritate distincții.  Avem o carte foarte specială, pentru că, respectând – aparent – regulile jocului memorialistic și amintiristic, se organizează pe nesimțite un extraordinar roman indirect. Avem o carte deosebită, care pleacă de la destinul și viața unui om și ajunge să prezinte viața și destinul unui întreg popor. Din care, cu discreție și demnitate, nu mai puțin și cu orgoliu, face parte prin toți porii și Maia Morgenstern.

Cartea are un titlu provocator și se numește incitant Nu sunt eu (Editura Litera, 2020) – pentru ca, atunci când se termină călătoria lecturii noastre, să deslușim fără putință de tăgadă că Maia Morgenstern nu poate fi decât Maia Morgenstern. Și nimeni altcineva. Care să joace rolul ei. Rolul ei de a fi ea însăși. Nu avem o construcție lineară și riguros edificată, ci fulgurații de moment, gânduri, idei, reverii, amintiri, note de moment sau de ultimă oră, zi, un fragmentarism disipat organic care se coagulează într-o extrem de solidă spovedanie. Mărturie. Asumată. Eu sunt eu. Maia Morgenstern. Și depun mărturie despre mine, despre părinții mei, copiii mei, rudele, poporul evreu căruia îi aparțin și cel român în mijlocul căruia am tot trăit de bune decenii.

Totul începe într-o zi de aprilie – 12 aprilie 2014. Nu știm cum fost acea zi – azi se poate căuta cum a fost vremea, ce s-a întâmplat în România sau prin lume –, dar Maia Morgenstern notează ceva legat de bunicul ei. Ceva ce s-a întâmplat cândva, cu mult timp în urmă. Povestește părintele Maiei Morgenstern, Dusea, cum e alintat în familie: „Tatăl meu, Aaron Morgenstern, a dispărut. Într-o zi, a dispărut pur și simplu. L-au ridicat de pe stradă. Nimeni nu a știut nimic. Era în timpul războiului. Pe mine și pe mama ne-au deportat în Transnistria. Cea mai mare durere a mamei mele – bunica ta, Estera Leah – a fost că soldații i-au aruncat scrisorile în râu. Scrisorile de dragoste ale soțului ei – bunicul tău, Aaron Morgenstern. Mama mi-a spus că ea nu ura pe nimeni. Nu dorea răul nimănui. Dar nici n-a putut uita vreodată atrocitățile pe care le-a trăit.“

Un tonus optimist și încrezător în micile/marile valori ale vieții de zi cu zi străbate întregul volum.

Așa se deschide o carte care ar părea jucăușă și vesel simpatică. Dincolo de felul de a fi al actriței, plin de bucuria fiecărei zile, clipe, fiecărui aspect ale vieții. Un tonus optimist și încrezător în micile/marile valori ale vieții de zi cu zi străbate întregul volum. Care se încheie la fel de abrupt, în 25 februarie 2020, cu o altă notă ce trimite la tata, la multiubitul alintat Dusea. Notează sec Maia M.: „Dusea Morgenstern – tata (precizează inutil autoarea, de parcă toți am fi zaharisiți din clasa Joe Biden! – nota mea, BH) – nu știa să râdă. Pur și simplu, nu știa. Se îneca la propriu, își pierdea răsuflarea când îl făceam eu să râdă. Îi mai spuneam întâmplări vesele, îl imitam în toată sobrietatea (chiar tristețea) lui, când m-am făcut eu artistă comică. Bancuri nu accepta. Cu greu accepta că poate să fie vesel, să râdă la poantele mele, dar n-avea încotro: îi provocam râsul. Râsul în hohote, pe care nu-l cunoscuse. Sau pe care nu și-l amintea. Cumva, înțelesesem că râsul, râsul sănătos e un leac strașnic, un remediu zdravăn împotriva durerii, a tristeții, a spaimei, a fricii, a terorii, a… Nu întotdeauna, nu mereu… dar funcționa, de multe ori“. Cerem iertare pentru lungul citat, dar ni se pare cel mai important mesaj al acestei cărți. Să nu uităm să râdem. Să ne bucurăm orice-ar fi, orice s-ar întâmpla. Și se întâmplă: chiar în aceste momente, când scriu acest articol, aflu că Papa Francisc ar vrea să anuleze Biblia, veche de mii de ani, pentru că nu mai corespunde realităților din lumea de azi. Și s-o înlocuiască cu Biblia 2020, care cu groază mă gândesc ce ar putea conține.

Revenim la cartea Maiei Morgenstern. Plină de momente simpatice, cu portrete ale unor mari artiști, actori și regizori importanți cu care a colaborat – imaginile foto, toate alb-negru, multe și sugestive, ce sunt anexate cărții întregesc partea narativă cu forța și impactul pe care-l aduce orice fotografie –, cu întâmplări de tot felul risipite prin ani. Nu rară este și marcarea unor momente importante din calendarul evreiesc. Că e vorba de sărbători tradiționale, Hanuka, Purim, Yom Kippur, că este vorba de comemorarea unor tragedii precum Noaptea Cuțitelor Lungi, acel îngrozitor Kristellnacht care a dat semnalul la ce urma să vină peste Europa, teribilul Holocaust, Shoah, cum îl numesc evreii. Nu mai e de râs, avea toate argumentele tatăl Maiei să nu știe să râdă. Să uite să râdă. Nu a mai fost loc de râs. Și totuși, oamenii s-au dovedit mai tari decât destinul lor. Bine a făcut Maia Morgenstern să ne reamintească de forța copleșitoare a râsului. Umorul și ironia care ne salvează de atâtea ori. Oricât de rău ne-ar merge, ne-ar fi. Așa s-a autogenerat și născut și această carte, a bucuriei de a trăi, a râde și a uita – în termenii lui Kundera, dar mai ales ai de neuitatului comic Mircea Crișan, care ne făcea să râdem când oficialitățile române erau veșnic încruntate etc. –, o carte veselă pe alocuri, dacă în articulațiile ei nu ar fi prinse dramele, tragediile, suferințele îndurate de cei din familia Maiei Morgenstern. Niște oameni din Moldova – mama ei, Sarah (pe care am cunoscut-o și noi când s-a prezentat la Târgu Mureș un film al Mártei Mészáros despre Edith Stein, o evreică botezată, devenită călugăriță catolică, ce ajunge să fie ucisă într-un lagăr de concentrare nazist), era născută Rapaport – care nu au făcut nici un rău. Dar au fost pedepsiți pentru că erau evrei.

Bine a făcut Maia Morgenstern să ne reamintească de forța copleșitoare a râsului. Umorul și ironia care ne salvează de atâtea ori.

În 2014 actrița începe să rememoreze fapte, evenimente, întâmplări din propria-i memorie și cea a familiei din care face parte. În timp ce viața merge înainte, cu spectacole, mult teatru, lecturi, călătorii, bucurii alături de cei dragi, copii și prieteni, mereu avem aceste întoarceri într-un trecut imediat sau biblic. Istoria și traiectul prin istorie al evreilor sunt decupate din marea istorie universală, dar și din cea personală. Nu e nevoie să apelezi la vreo istorie specializată a evreilor – cea a lui Poliakoff e cea mai vestită, a apărut și în traducere românească la editura Haseffer, eu am avut-o cu titlu de împrumut la lectură de la regretatul profesor Ovid S. Crohmălniceanu (mă întreb ce s-o fi ales de formidabila lui bibliotecă, de manuscrisele lui Ion Barbu – Dan Barbilian – ajunse la Crohu, cum îi spuneam noi, dar și de numeroasele ediții în Pleiade, cum nu știu să mai fi avut cineva în România) – revenind, nu e nevoie să deschidem o istorie a evreilor după ce citim acest volum de aparent simple note și fugare consemnări.

Maia Morgenstern realizează pe nesimțite un adevărat tur de forță epic. De menționat și apreciat aportul adus de o prietenă, Oana Monica Nae, care nu doar a transcris întregul material narativ, manuscrise, fotografii, tăieturi din ziare și reviste – aflăm de toate acestea dintr-un set de Mulțumiri din coada cărții… –, dar le-a și organizat în forma la care avem acces. Un tot bine închegat, un Journal en miette, cum și-a numit Eugen Ionescu la fel de incitantele fragmente memorialistic-eseistice. Un roman indirect, cum l-am cataloga noi. Oricum, o carte de citit cu emoție și participare, pentru care Maia Morgenstern merită toate gratulațiile noastre.

Despre Bedros Horasangian

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.  

Despre Nu sunt eu, autobiografia actriței Maia Morgenstern

Nu sunt eu, autobiografia multiubitei artiste Maia Morgenstern a fost lansată în data de 8 noiembrie 2020, Editura Litera. Încărcată de emoție, dar și de umor, Nu sunt eu îi dă ocazia actriței Maia Morgenstern să împărtășească cititorilor, așa cum o face de pe scenă în cazul spectatorilor, părți din viața ei de actriță, de femeie și de persoană publică.

Această carte scrisă sub formă de jurnal împletește amintiri din copilăria autoarei, legate de părinți și de rude, de școală și de prieteni, cu secvențe din numeroasele ei experiențe în teatru și film, aducându-ne în fața ochilor personalitatea complexă a unei artiste iubite de toată lumea.  

Despre cariera actriței Maia Morgenstern

Actrița Maia Morgenstern se naşte la Bucureşti, pe 1 mai 1962. Încheie studiile de licenţă la IATC în 1985, la clasa lui Dem Rădulescu. Este repartizată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, apoi revine la Bucureşti, unde joacă la Teatrul Evreiesc de Stat şi la Teatrul Naţional. Realizează proiecte artistice de anvergură, atât în teatru, cât şi în film, alături de Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Theo Angelopoulos, Marta Mészáros, Mel Gibson. Pe scena TNB se remarcă în spectacole precum O trilogie antică, după Euripide şi Seneca, Dama cu camelii după Al. Dumas fiul, Vizita bătrânei doamne de F. Dürrenmatt. La TES, unde este şi manager, din anul 2012, interpretează roluri remarcabile, în producţii ca Astă seară: Lola Blau de G. Kreisler sau Jocul regilor de P. Kohout.

Colaborează cu teatre din ţară şi de peste hotare, iar printre filmele cele mai importante sunt Balanţa, Cel mai iubit dintre pământeni sau Patimile lui Hristos. A fost distinsă cu Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Emma, Premiul Felix al Academiei Europene de Film, Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă, Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Cavaler, în Franţa, Ordinul Regal „Nihil Sine Deo”. Parlamentul European de la Strasbourg o desemnează, în anul 2003, Actriţa şi Femeia anului.