Citește un fragment din „Femei de iasomie”, de Ionel Bușe

Roman intelectualist, despre pandemie și reguli, despre amintiri, nostalgii și, desigur, femei, satiric și analitic în același timp, aduce o viziune completă asupra istoriei recente și o poveste de dragoste.

„M-am îndrăgostit la prima vedere și pe viață de Femeile de iasomie ale lui Ionel Bușe, savurând poveștile lor stranii, livrești și, deopotrivă, autentice, din postura inedită de jurizant al Concursului de debut al Editurii Litera, care a parcurs șaptezeci de manuscrise, spre a alege romane ce vor decide viitorul literaturii române.“ (Radu Aldulescu)

Citește un fragment din Femei de iasomie, de Ionel Bușe

Orlando devenise insomniac de aproape un an. O fibromialgie se adăugase la achizițiile lui de ordin medical și se ruga la Asclepios să-l izbăvească măcar de una dintre ele. Se vede treaba că e un zeu păgân. Se trezea cu precizie de ceasornic pe la ora două și stătea așa, de veghe, la porțile lui Hypnos. Îi treceau prin cap tot felul de gânduri hibride. Lumea nocturnă se întâlnea aici cu cea diurnă, într-un fel de interval, și nu reușea să-i dea o formă, ca în La Cantatrice chauve reprezentată, nu întâmplător, la Théâtre des Noctambules. Uneori privea de la fereastră luminile portocalii ale orașului sau își arunca ochii, din când în când, la clădirea de vizavi. Cu ani în urmă fusese Casa de rugăciuni a cultului musulman. Acum era un fel de azil. Nu avea firmă la intrare, doar un simplu număr, 69.

În noaptea aceea citea, pentru a treia oară, Frații Karamazov, și ajunsese la încercarea lui Rakitin de a-l compromite pe Alioșa, care trecea printr-o criză de identitate de la moartea ieromonahului Zosima. Cei doi tocmai intrau la Grușenka. Orlando își frecă tutunul între degete și îl presă în vatra pipei. După ce îl aprinse, așteptă câteva secunde, pufăind încet. Trase un fum lung, dulceag, apoi îl slobozi pe nas. Simțea cum nările se umflă și întreaga lui ființă se dilată. O fotografie apăru pe neașteptate între filele volumului, ca un veritabil semn de carte. Era o femeie tânără, la vreo treizeci de ani, cu bucle negre de abanos, care își odihnea zâmbetul pe dosul palmelor, așezate una peste cealaltă pe spătarul unui fotoliu. Ochii ei mari, de un albastru marin, îl priveau hipnotic…

Zări apoi, ca prin vis, cum la casa de vizavi imensa poartă de fier se deschide și doi bărbați în uniforme de brancardier împing un pat mobil de spital. Afară aștepta o mașină neagră, care semăna cu Mercedesurile din timpul războiului. Își dădu seama că era vorba de un car mortuar. Totul nu durase decât un minut sau două, timp în care corpul inert fusese aruncat în monstrul metalic făcut special pentru asta. Îl miră faptul că nu era însoțit de nimeni.

Declarația de iubire a Grușenkăi față de Alioșa îl îndepărtă de subiectul nocturn. Urmări întâlnirea dintre cei trei, până acolo unde Alioșa se smulse din tăcerea durerii lui, după moartea părintelui Zosima, și, cu un vizibil efort, îl execută pe slugarnicul și malițiosul Rakitin printr-o vorbă de adevărat duhovnic: „Acest suflet de femeie nu este încă împăcat și el trebuie cruțat… în acest suflet s-ar putea afla o comoară“. Lui Orlando i se păru ca o rostire liturgică. Era un elogiu adus unei femei care-și recâștigase dreptul de a trăi prin iubire, precum Maria Magdalena.

Se luminase de ziuă. Miți, felina lui cu mască neagră, un fel de Zorro al pisicilor, i se așeză pe umeri. Acolo era locul ei preferat la ora aceea matinală. Își aruncă din nou ochii spre curtea interioară a rezervației hipocratice. Doi bătrânei se pregăteau să ia micul-dejun în razele matinale ale soarelui. Unul dintre ei povestea ceva, iar celălalt părea că îl aprobă. Un fior plăcut îi străbătu trupul, în vreme ce își sorbea ceaiul verde cu scorțișoară. Își aminti de croasantul doamnei Verdurin din romanul lui Proust. Se pedepsi, însă, imediat, cu o sorbitură fierbinte, pentru gândul de a se simți bine în pielea lui, încă tânără. Îi reveneau în memorie, tot mai des, imagini cu trupul neînsuflețit al bătrânului de noaptea trecută.

La redacția unde lucra nu se vorbise, în ziua aceea, decât de moartea regelui Mihai și de discursul lui din Parlament, la aniversarea celor 90 de ani, cu ceva timp în urmă. Comme d’habitude, aproape aceleași personaje îl huliseră în 1990, când își exprimase dorința de a se întoarce în țară. Deși nu mai participa la discuții ca altădată, se gândea la cuvintele Majestății Sale despre suferința și umilința celor în vârstă: Puterea unei comunități stă în respectul față de bătrânii ei…

Te-ar mai putea interesa și:

Despre Ionel Bușe

Ionel Bușe este universitar craiovean, cercetător, eseist, prozator, dramaturg, autor al unor studii de antropologie. A publicat Ultima vară cu Enikö și alte povestiri, Premiul USR – Craiova, 2011, și piesa Bătrânul și eutanasierul, laureată a concursului Drama, 2015. Femei de iasomie este romanul său de debut, situat pe locul al III-lea la concursul Primul roman, 2021, al Editurii Litera. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.