Bedros Horasangian: „Totul despre Lenuța lui Briceag și Nea Nicu Ceașcă”

În mod cert cei doi soți, Elena și Nicolae Ceaușescu, rămân în atenția marelui public – dar și al cercetătorilor/istoricilor – și după trei decenii de la ieșirea lor violentă de pe scena publică, în 1989. Dar tot ce-i val ca valul trece, și mereu vom avea alți protagoniști ai momentului. În România sau pe mapamond. Dincolo de tot ceea ce s-a întâmplat și trăit în comunism – orori și suferință greu de imaginat azi –, dincoace de drumul spre democrație și bunăstare pe care pășim, pas cu pas, astăzi, dincolo de bombăneli și resentimente, de partizanate ideologice sau isterii politice post-event.

Faptele rămân fapte, evenimentele sunt de neocolit, chiar dacă interpretările pot fi subiectiv diferite. Cei doi soți, mai mult sau mai puțin lipiți unul de celălalt, ca marca de scrisoare, sunt prezențe constante în interesul marelui public românesc. Dincolo de apetența cercetărilor străini și interesul constant al istoricilor români. Dovadă și apariția – n-aș zice pe bandă rulantă, dar cu o frecvență ce denotă interes păstrat la cote constante – a noi și noi studii aprofundate dedicate comunismului românesc. Și a suficiente monografii și biografii, dintre cel mai bine alcătuite sub raport documentar, dedicate atât lui Nicolae Ceaușescu, cât și consoartei lui Elena.

Elena Petrescu (1916–1989) – Lenuța lui Briceag, cum i se spunea în satul natal, Petrești, în județul Dâmbovița. O femeie oarecare, cu doar patru clase primare absolvite și acelea cu chiu cu vai, care accede la cele mai înalte funcții în statul român. Nu ai cum să nu reții falsul și impostura unei cariere, nu avem cum să nu remarcăm contribuția celor din preajmă la crearea unui mit. Fals, găunos, rău productiv. O viață mințită și falsificată care a afectat viețile altor milioane de români. Multe de pritocit aici, cu documentele pe masă. O dovadă de ultimă oră este și volumul recent apărut Elena Ceaușescu sau anatomia unei dictaturi de familie (Editura Litera, 2021), cu o consistentă prefață pusă sub genericul Zorii unei „epoci noi“, semnată de însuși autorul studiului, istoricul Cosmin Popa.

Un nume și autor deja consacrat în ultimii ani, când a publicat mai multe studii dedicate comunismului sovietic și reverberațiilor lui în spațiul românesc. Să amintim doar de Nașterea imperiului sovietic. URSS și primele crize intercomuniste, 1945–1953 (2002), Între tentația imperiului și alianța strategică. URSS și Europa Centrală și de Est (2012), nu în ultimul rând Intelectualii lui Ceaușescu. Academia de Științe Sociale și Politice (2018), pe care am avut plăcerea s-o prezint cu prilejul unui târg de carte. Târg de carte, lansări, public, vizite la standuri doldora de noi apariții, frunzărit de cărți și schimbat bezele cu te miri ce amic aterizat și el la târg – ce ciudate vremuri! am putea medita azi țâțâind melancolic în singurătățile noastre de precauții și măsuri de protecție împotriva unei molime care parcă nu vrea să dispară. Să plece, să se ducă dracului, Doamne iartă-ne, că tot am sărbătorit nu demult Nașterea Maicii Domnului – „Maria cea Născătoare de Dumnezeu“, Teotokos, cum spun grecii, azi supuși la grele cazne pricinuite de incendiile devastatoare din această vară. La stingerea cărora, să profităm de prilej și să spunem neted că participă și pompierii români. Cinste lor!

Deci, revenind la studiul monobiografic al lui Cosmin Popa, să apreciem în primul rând tonul rezervat și ponderat de a prezenta faptele. Întâmplările unei vieți, evenimentele care au marcat un destin de succesuri – în limbajul unei pupile prezidențiale –, o existență submediocră, marcată de ambiții și vanități personale. Cosmin Popa ne orientează pe acest parcurs existențial al unei femei de la țară – nu ar fi nici o rușine, altminteri, nu puțini am plecat de la coada vacii, cum se spunea în vremurile când aveam dobitoace în ogradă și nu cumpăram toate celea de la prăvăliile care ne-au împânzit azi țara – care ajunge muncitoare într-o fabrică oarecare, secretară într-un minister, înainte de a fi promovată pe linia activului PCR și, prin diligențele consortului, și în cel de stat. Traseul de la patru clase absolvite în copilărie până la statutul de „academician doctor inginer“ și vice-prim-ministru al guvernului RSR este bine asortat cu valoroase informații și spumoase comentarii de către Cosmin Popa.

Trei capitole ale prezentei lucrări, cele care constituie partea ei mediană, spun totul despre cum și ce a fost posibil: „Fals tratat de feminism în comunism“ – în care se dezvăluie și dezmembrează gogorița cu promovarea femeii –, „Sistemul de cadre între control, modernizare și degenerare“ – unde găsim explicit cum funcționa sistemul de abuzuri și interrelațiile în rândul activului PCR, multilateral dezvoltat la toate nivelurile – și „Maniere și manii în vremea holerei“ (directă trimitere la un roman al lui Marquez) – în care plonjăm în intimitatea și universul domestic al Elenei Ceaușescu. Nu lipsesc detalii picante – poate, dar cu gust amar – despre vestimentație, limbaj, maniere – mai bine spus lipsa lor –, mahalagismul ei implicit, lipsa de scrupule în a lua cele mai aberante decizii. Familia, copiii, cultul – artificial – al părinților sunt și ele prezentate într-o narațiune care nu vrea să devină un cap de acuzare. Maniile celor doi, zgârcenia proverbială, ca și dorința expresă de a se vârî în toate treburile țării. Despre cadourile primite cu diverse prilejuri sunt pagini întregi. Totul de cel mai prost gust. Ca și interdicția de a mai servi cafea în protocolul de stat, ca formă de economie într-o țară care deja suferea de pe urma altor numeroase lipsuri.

Nu sunt evitate nici episoade mai exotice, precum meditația transcendentală sau fuga lui Pacepa, care au provocat alte rânduri de istericale. Lupta pentru putere și datul în gât al posibililor adversari a fost mereu o componentă a unei politici egocentriste. Care a dus la absurd și izolarea României, care a dus la căderea comunismului și implicit a celor doi. El și Ea. Ăștia au fost cei doi, Elena lui Briceag, ajunsă a lui Nicolae Ceaușescu. Câteva ilustrații, alb negru și color, bine selectate în mod cert dintr-un portofoliu uriaș, relevă portrete ale celor doi în diverse ipostaze. Mai mult sau mai puțin protocolare – faimoasele vizite de lucru – sau mai mult sau mai puțin sportiv-recreative. Aruncatul cercului – ne hlizim uluiți la un sport de care nu aveam habar – ar putea fi și el luat în considerare de Comitetul Olimpic Internațional. Mai ales că oina noastră strămoșească a dispărut cu totul.

Facem noi haz de necaz, râdem noi azi, dar până mai ieri nu am fi îndrăznit. Cosmin Popa însă a îndrăznit să abordeze un subiect încă viu în memoria colectivă românească și să-l prezinte, să-l dezvolte, dezinhibat. Ăștia au fost ei ieri, ăștia suntem noi azi. Oare pe la Scornicești ce-o mai fi? Că tot a trecut de curând 23 august, când ieșeam cu mic, cu mare la defilare. Acum putem sărbători doar ziua de naștere a lui Andrei Pleșu. Un cordial-amical la mulți ani! și din acest colț de pagină.

DESPRE BEDROS HORASANGIAN

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.

DESPRE COSMIN POPA

Cosmin Popa, istoric, cercetător al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, specializat în istoria Uniunii Sovietice și a comunismului european, membru în consiliile științifice ale unor reviste academice. Studii universitare la București și Moscova, doctor al Universității București. Lucrări: Nașterea imperiului (2002), Între tentația imperiului și alianța strategică. URSS și Europa Centrală și de Est (2012), Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (2018), peste 150 de studii publicate în diverse reviste științifice.

Despre Elena Ceaușescu sau Anatomia unei dictaturi de familie

Ceea ce a debutat ca o „poveste de succes“ a destalinizării a con­tinuat printr-un șir nesfârșit de diversiuni al căror singur adevăr a fost luarea în stăpânire a țării și a oamenilor ei de către familia Ceaușescu. Propulsarea Elenei Ceaușescu la vârful partidului și al statului, deși aparent a fost inspirată din mișcarea generală de emancipare politică a femeilor, a fost și ea o altă diversiune, care a adăugat tragicului comunism românesc o notă suplimentară de absurd.

Spre deosebire de celelalte diversiuni, cum era cea a ru­sofobiei sau cea a independenței, pe care Ceaușescu le putea întrebuința după bunul-plac în funcție de moment, diversiunea Elena Ceaușescu s-a dovedit a fi cea mai solidă, punându-și cu adevărat amprenta asupra regimului, ba chiar asupra perioadei care i-a urmat. Contrar mantrelor propagandei oficiale, Elena Ceaușescu a fost o autentică adversară a femeilor. Nici una dintre inițiativele sale nu a urmărit îmbunătățirea reală a situației femei­lor.

Prezența Elenei Ceaușescu la vârful țării, considerată de pro­pagandă simbol al emancipării femeii în România socialistă, nu a atenuat, ba chiar a acutizat, perspectiva birocratică și atitudinea represivă a regimului față de maternitate și natalitate. Documen­tele oficiale nu au păstrat nici o urmă a unei intervenții sau propu­neri făcute de Elena Ceaușescu în care să fi cerut îmbunătățirea situației femeii-muncitoare, femeii-intelectual, nici măcar a feme­ii-mamă. Dimpotrivă, ea a cerut întotdeauna economii la sânge, făcându-se că nu observă evoluțiile îngrijorătoare din domeniul sănătății publice.

Elena Ceaușescu nu a fost simbolul emancipării economice sau politice a femeii din România, fie ea și comunistă, ci doar dovada supremă a deciziei conștiente a lui Nicolae Ceaușescu de a transforma țara într-o dictatură stalinistă bazată pe ideea de clan.