Citește un fragment în avanpremieră din „Fata cu stea albastră“, de Pam Jenoff

Fata cu stea albastră, de Pam Jenoff, a apărut la Editura Litera, în colecția „Blue Moon“.

O poveste înduioșătoare despre iubire, pierdere și mântuire

1942. Sadie Gault are optsprezece ani și locuiește cu părinții ei în ghetoul din Cracovia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Când naziștii lichidează ghetoul, Sadie și mama ei însărcinată sunt nevoite să se refugieze în tunelurile periculoase de sub oraș. Într-o zi, Sadie se uită printr-un grilaj și vede o fată de vârsta ei cumpărând flori.

Ella Stepanek este o poloneză înstărită și duce o viață destul de ușoară alături de mama ei vitregă, care a reușit să se apropie de unii dintre ocupanții germani. În timp ce face cumpărături la piață, ea vede ceva mișcându-se sub un grătar de canal de pe stradă. La o privire mai atentă, își dă seama că este o fată care se ascunde.

Ella începe să o ajute pe Sadie și cele două se împrietenesc, dar, pe măsură ce pericolele războiului se agravează, viața le duce pe căi diferite și vor fi puse la încercare în fața unor greutăți copleșitoare.

Inspirată din povești reale incredibile, Fata cu stea albastră este o mărturie de neuitat despre puterea prieteniei și despreforța extraordinară a voinței umane de a supraviețui.

Citește un fragment în traducere din limba engleză și note de Anca Irina Ionescu

C A PI T OL U L 1

Sadie

Cracovia, Polonia, Martie 1942

Totul s‑a schimbat în ziua în care au venit să ia copiii.

Ar fi trebuit să fiu în podul clădirii cu trei etaje pe care o împărțeam cu o duzină de alte familii din ghetou. Mama mă ajuta să mă ascund în fiecare dimineață, înainte să plece la muncă în fabrică. Îmi lăsa o găleată goală drept toaletă și îmi repeta cu severitate să nu plec de acolo. Dar mi se făcea frig și nu mai aveam stare în spațiul îngust și înghețat, în care nu puteam să alerg, nici să mă mișc și nici chiar să stau în picioare. Minutele se depănau în tăcere, întrerupte numai de un zgrepțănat – copii nevăzuți, cu câțiva ani mai mici decât mine, ascunși de partea cealaltă a zidului. Erau ținuți separat unii de alții, fără spațiu în care să alerge sau să se joace. Își trimiteau mesaje unul altuia, bătând în zid și zgâriindu‑l, ca un fel de cod Morse improvizat. Uneori, de plictiseală, mă alăturam și eu.

– Libertatea e acolo unde o găsești, spunea adesea tata atunci când mă plângeam, el având un fel de a vedea lucrurile exact așa cum dorea. Cea mai mare închisoare e în mintea noastră!

Îi venea ușor să vorbească. Deși munca manuală din ghetou era departe de activitatea lui profesională de dinainte de război, aceea de contabil, cel puțin ieșea de aici în fiecare zi, vedea alți oameni. Nu stătea închis, ca mine. Aproape că nu mai ieșisem din casă de când ne forțaseră să ne mutăm, în urmă cu șase luni, din apartamentul nostru situat în Cartierul Evreiesc din apropierea centrului orașului, în cartierul Podgórze de pe malul sudic al râului, unde fusese înființat ghetoul. Îmi doream o viață normală, viața mea, liberă să alerg dincolo de zidurile ghetoului în toate locurile pe care le cunoscusem cândva şi pe care mi se părea că aveam tot dreptul să le cutreier. Îmi imaginam cum luam tramvaiul spre magazinele din Rynek sau spre kino1, ca să văd un film, pentru ca apoi să mă plimb pe vechile dealuri verzi de la marginea orașului. Aș fi dorit ca măcar prietena mea cea mai bună, Stefania, să fi fost printre cei ascunși în apropiere. Dar ea locuia într‑un apartament separat, la celălalt capăt al ghetoului, destinat familiilor din poliția evreiască.

De astă‑dată nu mă scosese din ascunzătoare nici plictiseala, nici singurătatea, ci foamea. Avusesem întotdeauna o poftă de mâncare sănătoasă, iar rația din dimineața aceea fusese o jumătate de felie de pâine, chiar mai puțin decât de obicei. Mama îmi oferise porția ei, dar știam că avea nevoie de putere pentru ziua de muncă lungă și grea care o aștepta. Pe măsură ce‑mi petreceam dimineața în ascunzătoarea mea, stomacul gol începuse să mă doară. În minte îmi apăreau, nepoftite, imagini ale mâncărurilor de dinainte de război: supă groasă de ciuperci, borș savuros, colțunași, gogoși dolofane și rumenite, așa cum făcea bunica. Spre mijlocul dimineții eram atât de lihnită de foame, încât am îndrăznit să ies din ascunzătoare și să mă duc în bucătăria comună, care nu era de fapt nimic altceva decât o plită cu un singur arzător și o chiuvetă la care picura apă călâie, maronie. Nu mă dusesem să iau mâncare – chiar dacă ar fi existat, n‑aș fi furat niciodată. Dar voiam să văd dacă nu rămăseseră ceva firimituri în bufet și mă gândeam să‑mi umplu stomacul cu un pahar de apă.

Am rămas în bucătărie mai mult decât ar fi trebuit și am citit o carte cu colțurile îndoite, pe care o luasem cu mine. În ascunzătoarea mea, cel mai mult îmi displăcea faptul că era prea întuneric ca să citesc. Îmi plăcuse întotdeauna cititul, iar tata adusese din apartament cât putuse de multe cărți în ghetou, în ciuda protestelor mamei, care spunea că aveam nevoie de spațiul din bagaje pentru haine și hrană. Tata a fost cel care mi‑a cultivat dragostea pentru învățătură și a încura‑ jat visul meu de a studia medicina la Universitatea Jagiellonă, înainte ca legile germane să facă imposibil acest lucru, mai întâi interzicând accesul evreilor, iar apoi închizând de tot universitatea. Chiar și în ghetou, la sfârșitul lungii lui zile de muncă grea, tatei îi plăcea să mă învețe și să dezbată cu mine diverse idei. Cumva, cu câteva zile în urmă, îmi făcuse rost de o nouă carte, Contele de Monte Cristo. Dar ascunzătoarea din pod era prea întunecoasă și nu puteam citi, iar seara aveam foarte puțin timp înainte de ora stingerii.

„Încă un pic“, îmi spuneam, întorcând paginile în bucătărie. Nu mai contau câteva minute în plus.

Tocmai terminasem de lins cuțitul de pâine murdar, când am auzit afară scrâșnet de cauciucuri grele și sunet de voci răstite. Am înghețat, mai să scap cartea din mână. Gestapoul era în fața casei, flancat de nesuferita Jüdischer Ordnungsdienst, poliția evreiască din ghetou, care nu era altceva decât sluga Gestapoului. Era o Aktion, adică arestarea pe neanunțate a unui grup mare de evrei care urmau să fie scoși din ghetou și trimiși în lagăre. Ăsta era exact motivul pentru care trebuia să stau ascunsă. Am ieșit în fugă din bucătărie, am traversat coridorul și am urcat scările. De jos s‑a auzit o bufnitură, ușa de la intrarea în casă a fost sfărâmată și poliția a năvălit înăuntru. N‑aveam cum să mai ajung la timp înapoi în pod.

În schimb, am alergat în apartamentul nostru de la etajul trei. Inima îmi bubuia în timp ce priveam cu disperare de jur împrejur, dorindu‑mi să fi avut un dulap sau un bufet în care să mă ascund. Dar în cămăruța noastră nu era mai nimic în afară de pat și de șifonier. Știam că mai existau și alte ascunzători, așa cum era zidul fals de ghips pe care îl construise una dintre celelalte familii din clădirea de alături, înainte cu o săptămână. Dar acel zid era oricum prea departe acum, nu mai aveam cum să ajung acolo. Mi‑am ațintit privirea la cufărul mare de la picioarele patului părinților mei. La puțin timp după ce ne mutaserăm în ghetou, mama îmi arătase cum să mă ascund acolo. Fusese ca și când ne‑am fi jucat: mama deschidea capacul și eu mă cățăram înăuntru, după care ea închidea capacul.

Cufărul era cât se poate de nepotrivit ca ascunzătoare, fiindcă sărea în ochi și era așezat chiar în mijlocul camerei. Dar pur și simplu n‑aveam unde să mă duc în altă parte. Am sărit peste pat și m‑am vârât în cufăr, iar apoi am făcut un efort disperat și am închis capacul. Am mulțumit cerului că eram zveltă, ca mama. Întotdeauna îmi displăcuse faptul că rămăsesem scundă, motiv pentru care păream cu cel puțin doi ani mai mică decât eram în realitate. Acum asta se dovedea a fi o adevărată binecuvântare, la fel și faptul că rațiile de mâncare mizere din ghetou mă făcuseră și mai zveltă. Încă mai încăpeam în cufăr.

Te-ar mai putea interesa și:

Ce spun criticii despre Fata cu stea albastră

„Sincer și frumos scris, acest roman emoționant este plin de răsturnări de situație și de demonstrații de curaj și de iubire pe care nu le veți uita niciodată, culminând cu un final care reușește să fie surprinzător și înălțător în același timp.“ (Lisa Scottoline, autoarea bestsellerului Dragoste eternă)

Despre Pam Jenoff

Pam Jenoff s-a născut în Maryland și a crescut într-o suburbie a orașului Philadelphia. A urmat Universitatea George Washington din Washington, D.C., și Universitatea Cambridge din Anglia. După ce a terminat masteratul în istorie la Cambridge, a primit un post important în Ministerul Apărării al Statelor Unite.

În urma activității sale la Pentagon, Pam Jenoff s-a mutat la Departamentul de Stat. În 1996 a fost repartizată la Consulatul SUA din Cracovia. După ce a părăsit Serviciul Diplomatic în 1998 pentru a urma cursurile de drept la Universitatea din Pennsylvania, Jenoff este în prezent angajată ca avocat în Philadelphia, unde lucrează, de asemenea, pro bono, în activități care implică tineri defavorizați, cantine sociale și persoane fără adăpost.