Citește un fragment în avanpremieră din „Oamenii din copaci” de Hanya Yanagihara

Oamenii din copaci de Hanya Yanagihara a apărut la Editura Litera în luna noiembrie, în colecția „Clasici Litera”. În acest roman, autoarea bestsellerului O viață măruntă, nominalizat la Man Booker Prize și National Book Award, le dăruiește cititorilor o aventură antropologică fascinantă, cu o viziune profundă și tragică asupra ciocnirii culturilor.

În 1950, tânărul medic Norton Perina pornește într-o expediție pe o insulă microneziană izolată în căutarea unui trib pierdut. În scurt timp dă peste un grup straniu de locuitori ai pădurii care par să fi atins o formă de imortalitate; dacă trupurile acestora nu sunt afectate de înaintarea în vârstă, mințile li se deteriorează inexorabil. Perina le descoperă secretul și își publică cercetările în Statele Unite, unde va deveni celebru. Descoperirea sa are însă un preț cumplit, nu doar pentru locuitorii insulei, ci și pentru Perina însuși.

Citește și: Marius Constantinescu despre Hanya Yanagihara: „Parfumul tare al suferinței”

Citește un fragment în avanpremieră, în traducere din limba engleză de Irina-Marina Borțoi

M‑am născut în 1924 lângă Lindon, Indiana, acel gen de localitate rurală mică și deloc remarcabilă care înce­puse să se reproducă în liniște, dar insistent, în tot Vestul Mijlociu cu vreo douăzeci de ani înainte de nașterea mea. Prin asta vreau să spun că orășelul, așa cum mi‑l amintesc eu, era excepțional numai prin lipsa detaliilor distinctive. Erau silozuri și șoproane roșii (majoritatea locuitorilor erau fermieri) și magazine universale și biserici și preoți și doctori și profesori și bărbați și femei și copii: schița unei societăți americane, însă una fără înflorituri, fără decorațiuni, fără accesorii. Erau câțiva bețivi și nebu­nul satului, și câini și pisici, și un târg al comitatului care se ținea în tandem cu Locust, o localitate situată la câțiva kilometri mai la vest, care nu mai există acum. Orășenii – eram o mie opt sute – se nășteau și mergeau la școală și își făceau treburile și deveneau fermieri și se însurau cu locuitori din Lindon și își lărgeau familiile. Când vedeai pe cineva pe stradă, îi făceai un semn de salut, dacă erai bărbat, îți coborai borul pălăriei puțin. Anotimpurile se schimbau, tutunul și porumbul creșteau și erau culese. Acesta era Lindon.

Eram patru în familie: tata, mama, Owen și cu mine. Locuiam pe un teren de o sută de pogoane, într‑o casă încovoiată a cărei singură caracteristică notabilă era o scară centrală masivă, grandioasă pe vremuri, pe care generații succesive de termite o transformaseră într‑o ruină dantelată.

La vreun kilometru și jumătate în spatele casei curgea un pârâu șerpuit, prea mic și încet și inconsecvent ca să merite un nume propriu. În fiecare martie și aprilie, după dezgheț, își depășea limitările și devenea un râu în toată puterea cuvântului, umflat și violent, cu litri după litri de zăpadă topită și apă adusă de ploile de primăvară. În timpul acelor luni, însăși natura pârâului se schimba. Dintr‑odată nemilos și hotărât, smulgea din rădăcini flo­ricele stelate de mac canadian și cimbrișor de pe maluri­le‑i năpădite de iarbă și le ducea la vale, unde rămâneau părăsite în hățișurile unui baraj pe care vreun necunoscut l‑a construit cu multă vreme în urmă. Plevuștile, locu­itorii pârâului cât era anul de lung, se luptau să urce în amonte și se înecau. Fiindcă în acel unic anotimp pârâul avea glas, un muget scandalizat de apă curgând șiroaie, plină de forță; cursul îngust, atât de placid și de lipsit de caracter în mod normal, devenea în acele luni un lucru înfricoșător și imprevizibil, iar noi eram avertizați să ne ținem departe.

În fierbințeala lunilor de vară, pârâul – care nu pornea de pe proprietatea noastră, ci de la familia Mueller, care locuia la vreo opt kilometri mai la est – seca din nou și se prefăcea într‑o șuviță sfioasă de apă, strecurându‑se temător pe lângă ferma noastră. Aerul de deasupra vibra de zgomotul norilor de țânțari și libelule bâzâitoare, iar lipitorile înaintau alene pe fundul lui mâlos și moale. Obișnuiam să mergem la pescuit acolo, și la înot, după care urcam la loc pe colina ce ducea spre casa noastră, scărpinându‑ne rănile lăsate de țânțari pe brațe și picioare până deveneau un amalgam de piele moartă și sânge viu.

Tata nu se aventura niciodată până jos, la pârâu, dar mamei îi plăcea să stea pe iarbă și să privească apa cum îi curgea peste glezne. Când eram foarte mici o strigam – „Uită‑te la noi!“ –, iar ea ridica visătoare capul și ne făcea cu mâna, cu toate că era la fel de probabil să ne facă nouă cu mâna pe cât să salute, să spunem, un puiet de ste­jar din apropiere. (Mama vedea foarte bine, dar se purta adesea ca o persoană nevăzătoare; se deplasa prin lume ca un somnambul.) Când Owen și cu mine aveam vreo șapte‑opt ani (în orice caz, când eram prea mici ca să ne pierdem orice iluzie în privința ei), devenise deja un obiect al compătimirii, mai întâi, și la scurt timp după aceea, al batjocurii. Îi făceam cu mâna, cum stătea pe malul apei, cu brațele încrucișate sub genunchi, iar apoi, când ne făcea și ea cu mâna (cu tot brațul, nu doar cu mâna, ca un mănunchi de alge fluturând sub apă), ne întorceam cu spatele, vorbeam tare unul cu altul, ne pre­făceam că n‑o vedem. Mai târziu, la cină, când ne întreba ce‑am făcut la pârâu, ne prefăceam uluiți, perplecși. „La pârâu? Dar noi n‑am fost acolo! Noi ne‑am jucat toată ziua pe câmp.“

– Dar v‑am văzut acolo, spunea.

„Nu“, îi replicam la unison, scuturând din cap. „Probabil au fost alți doi băieți. Alți doi băieți care semănau cu noi.“

– Dar… începea ea, și chipul îi îngheța pentru o clipă, cuprins de confuzie, înainte să se liniștească. Probabil că da, murmura nesigură, uitându‑se în farfurie.

Acest dialog avea loc de mai multe ori pe lună. Pentru noi era un joc, însă unul tulburător. Mama noastră ne cânta în strună oare? Dar expresia care‑i străbătea chi­pul – de îngrijorare reală, de teamă că, așa cum spuneam pe vremea aceea, nu era sănătoasă, că nu era în stare să se încreadă în vederea sau memoria ei – părea prea reală, prea spontană. Am ales să credem că se prefăcea, fiindcă era prea înfricoșător să ne gândim serios la varianta alter­nativă, că ar fi fost nebună sau, mai rău, cu adevărat im­becilă. Mai târziu, în camera noastră, Owen și cu mine o imitam („Dar… dar… dar… voi erați!“) și râdeam, dar după aceea, întinși în paturile noastre, tăcuți, gândin­du‑ne la implicațiile jocului, ne simțeam tulburați. Eram mici, însă amândoi știam (din cărți, de la cei de‑o vârstă cu noi) ce se presupune că trebuie să facă o mamă – să te certe, să te învețe, să te instruiască, să te disciplineze dacă e nevoie – și, mai mult, amândoi știam că mama nu era aptă de nici una dintre acele sarcini. Ce vom deveni noi când vom fi mari, ne întrebam, sub bagheta unei aseme­nea femei? De ce era atât de incapabilă? O tratam cum tratează majoritatea băieților animalele mici: cu blândețe când ne simțeam fericiți și generoși, cu cruzime când nu ne simțeam așa. Era îmbătător să știm că aveam puterea de a‑i face umerii să se relaxeze, de a‑i face buzele să se despartă într‑un zâmbet nesigur, dar și de a o face să se bosumfle, să‑și frece palma iute de picior, cum făcea când era agitată sau nefericită sau confuză. În pofida îngrijo­rărilor noastre, nu vorbeam niciodată despre ele cu voce tare; singurele discuții pe care le aveam despre ea aveau o nuanță de batjocură sau scârbă. Îngrijorarea ne făcea să ne apropiem mai mult unul de altul, ne făcea tot mai îndrăzneți și tot mai insuportabili. Sigur, ne gândeam noi, aveam s‑o împingem în punctul în care adultul adevărat pe care‑l ținuse ascuns atât de bine avea să iasă la iveală. Ca majoritatea copiilor, presupuneam că toți adulții au, firește, un simț al intimidării, al autorității.

Ce spun criticii despre Oamenii din copaci

„Un roman de o inventivitate epuizantă, aproape sfidător în refuzul lui de a oferi izbăvire sau alinare… Cât despre Yanagihara, este o scriitoare în fața căreia nu poți decât să te minunezi.“ (The New York Times Book Review)

„O poveste plină de enigme, o parabolă ecologică, o confesiune monstruoasă și o analiză pătrunzătoare a relativismului moral… Un triumf al imaginației.“ (Anthony Doerr, autorul romanului Toată lumina pe care nu o putem vedea)

„Cuceritor, cu o narațiune multistratificată… Yanagihara este o povestitoare desăvârșită… O carte extrem de ambițioasă și antrenantă.“ (The Boston Globe)

Citește și: O carte pe zi: „O viață măruntă” de Hanya Yanagihara

Despre Hanya Yanagihara

Hanya Yanagihara, scriitoare americană de origine hawaiiană, și-a publicat primul roman, Oamenii din copaci, în anul 2013. A scris reportaje de călătorie pentru revista Traveler și a colaborat cu New York Style Magazine. O viață măruntă (A Little Life), cel de-al doilea roman al său, a apărut în 2015 și a avut un succes extraordinar de critică și de public. A câștigat Kirkus Prize, a fost nominalizat la National Book Award și la Man Booker Prize și s-a aflat pe listele cu cele mai bune cărți ale anului întocmite de publicații prestigioase precum The New York Times, The Guardian, The Wall Street Journal, Huffington Post și The Times.