LiteraBlog Citește un fragment în avanpremieră din romanul „Iubita comandantului”, o poveste captivantă despre oameni prinși în situații imposibile

Citește un fragment în avanpremieră din romanul „Iubita comandantului”, o poveste captivantă despre oameni prinși în situații imposibile

Romanul Iubita comandantului de Pam Jenoff a apărut la Editura Litera în luna decembrie 2020 și spune povestea Emmei Bau, o tânără de 19 ani prinsă într-o situație imposibilă după ce armata nazistă invadează Polonia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

„Un portret grăitor al oamenilor împinși în vâltoarea unor situații fără ieșire.“ (Booklist)

Despre romanul Iubita comandantului, apărut la Editura Litera

Emma Bau, o tânără în vârstă de 19 ani, e măritată abia de trei săptămâni atunci când tancurile naziste invadează Polonia. Câteva zile mai târziu, soțul Emmei e silit să plece ca să lupte în clandestinitate pentru rezistență, iar Emma rămâne prizonieră în ghetou. În puterea nopții, prietenii din rezistență o ajută să evadeze și o duc la Cracovia, unde i se fabrică o nouă identitate, a tinerei ariene Anna Lipowski.

Situația deja precară a Emmei se complică după ce îi este prezentată comandantului Richwalder, un înalt oficial al regimului nazist, care o angajează drept asistenta sa personală. Pe măsură ce atrocitățile războiului se înmulțesc, Emma trebuie să facă alegeri teribile, care o vor sili să riște nu numai viața dublă pe care o trăiește, ci și viețile celor dragi ei.

Citește un fragment în avanpremieră din Iubita comandantului

În vreme ce traversăm întinderea generoasă a pieței și trecem pe lângă porumbeii adunați în jurul băltoacelor fetide, mă uit cu băgare de seamă la cer și îl strâng mai tare de mână pe Lukasz, dorindu-mi să meargă mai repede. Însă copilul își linge conul de înghețată, nepăsător în fața cerului care se întunecă și a stropului care-i atârnă de cârlionții blonzi. Slavă Domnului că are cârlionții blonzi! Prin piață suflă, în rafale, un vânt tăios de martie și mă lupt cu impulsul de a-i da drumul la mână ca să mă înfofolesc mai bine în paltonul ponosit.

Trecem pe sub înalta arcadă centrală a măreței și galbenei hale comerciale Sukiennice, ce împarte piața în două. Încă suntem la câteva străzi depărtare de Nowy Kleparz, piața de la limita nordică a centrului Cracoviei, și îl simt pe Lukasz cum încetinește și cum la fiecare pas își târăște tot mai greu tălpile subțiri ale pantofilor pe piatra cubică. Mă gândesc că aș putea să-l duc în brațe, dar are trei ani și, pe zi ce trece, se face tot mai greu. Dacă aș fi bine hrănită, poate că aș reuși, însă știu că acum n-aș putea să-l car mai mult de câțiva metri. De-ar merge mai repede!

Szybko, kochana! mă rog de el în șoaptă. Chocz!

Pare să se miște mai repejor în timp ce ne croim drum printre florăresele care-și strigă marfa la umbra turlelor Catedralei Mariacki.

Câteva clipe mai târziu, ajungem în partea opusă a pieței și simt un huruit familiar sub picioare. Mă opresc locului. De mai bine de un an n-am mai mers cu tramvaiul. Îmi imaginez cum ar fi să-l urc pe Lukasz în vagon și să mă afund într-un scaun, urmărind cu privirea clădirile și oamenii pe lângă care trecem. Am putea ajunge la piață în câteva minute. Alung gândul ăsta și, în sinea mea, clatin din cap. Nici nu s-a uscat bine cerneala pe noile noastre acte și, fără urmă de îndoială, fascinația de pe figura lui Lukasz la prima lui călătorie cu tramvaiul ar da de bănuit. Nu pot da siguranța noastră în schimbul confortului, așa că ne vedem de drum.

Cu toate că trebuie să țin minte să mă uit în pământ și să evit să-i privesc în ochi pe cumpărătorii înșirați pe străzi în dimineața asta din mijlocul săptămânii, nu mă pot abţine să nu absorb tot ceea ce mă înconjoară. A trecut mai mult de un an de când am fost ultima oară în centrul orașului. Trag aer adânc în piept. Mirosul castanelor coapte de la chioșcul de pe colț îmbălsămează aerul încărcat de umezeala ultimelor rămășițe de omăt topit. Apoi, gornistul din turnul catedralei începe să cânte hejnal, scurta melodie ce se aude în piață la fiecare ceas, la ora exactă, în semn de comemorare a invaziei tătare care a avut loc la Cracovia cu câteva secole în urmă. Mă lupt cu imboldul de a mă întoarce spre sunetul care mă salută asemenea unui vechi prieten.

Cum ne apropiem de capătul Străzii Florianska, Lukasz încremenește dintr-odată și mă strânge mai tare de mână. Îmi cobor privirea. A scăpat ultimele resturi din prețiosul con de înghețată, numai că nu pare să bage de seamă. Fața lui, deja palidă după atâtea luni în care a stat ascuns în casă, s-a făcut pământie.

– Ce-i? șoptesc, ghemuindu-mă lângă el, însă copilul nu-mi răspunde.

Mă uit în direcția privirii lui. La zece metri în față, lângă intrarea arcuită a medievalei Porți Florian, stau doi naziști cu mitraliere în mâini. Lukasz se cutremură.

– Gata, gata, kochana! Nu-i nimic, îi spun eu în timp ce îi cuprind umerii cu brațele, însă n-am ce să fac ca să-l liniștesc, căci își tot plimbă privirea de la noi la soldați și înapoi, iar buzele i se mișcă fără să scoată un sunet. Haide!

Îl iau în brațe, iar el își îngroapă capul în scobitura gâtului meu. Mă uit în jur ca să-mi dau seama pe ce stradă s-o iau, numai că nu văd nici una, iar dacă mă întorc din drum, risc să atrag atenția. Arunc o privire pe furiș ca să mă asigur că nu se uită nimeni, împing restul de con spre rigolă și pornesc înspre naziștii care nu par să ne observe. Câteva minute mai târziu, îl simt pe copil că răsuflă calm din nou, așa că îl pun jos.

Ajungem curând la Piața Nowy Kleparz. Cu greu îmi țin în frâu entuziasmul pe care-l simt că sunt din nou afară, că merg pe jos și că fac cumpărături, ca orice om normal. Pe măsură ce străbatem aleile dintre tarabe, aud cum se plâng oamenii. Varza e îngălbenită și veștedă, pâinea e tare și uscată, carnea, câtă o fi, provine dintr-o sursă neidentificabilă și are deja un miros ciudat. Pentru orășenii și sătenii încă obișnuiți cu luxul zonelor rurale poloneze de dinaintea războiului, mâncarea de acum e o adevărată oroare. Pentru mine, e raiul pe pământ. Mi se strânge stomacul.

– Două pâini, îi cer brutarului, și-mi țin capul plecat în timp ce-i întind cartela de rație.

Mă privește cu o expresie plină de curiozitate. „Ți se pare“, îmi spun. „Păstrează-ți calmul!“ Știu că, în fața unui străin, arăt ca oricare altă poloneză. Am pielea deschisă la culoare, accentul fără hibă, hainele intenționat terne. Krysia a ales înadins piața asta dintr-un cartier al clasei de mijloc, la limita nordică a orașului, știind că, dintre fostele mele cunoștințe din oraș, nimeni nu-și face cumpărăturile aici. Este esențial să nu fiu recunoscută.

Trec de la o tarabă la alta și recit în minte lista alimentelor de care avem nevoie: făină, niște ouă, un pui – asta, dacă găsesc vreunul. N-am făcut niciodată liste, lucru care mă ajută mult acum, când hârtia e așa de scumpă. Negustorii sunt amabili, dar pragmatici. La șase luni de când a început războiul, nu se prea găsește mâncare. Nu există bucată de brânză tăiată cu generozitate sau un biscuit pentru copilul cu ochi mari și albaștri. Una-două, am folosit toate cartelele de rație. Totuși, coșul rămâne pe jumătate gol. Începem lungul drum spre casă.

Încă înfrigurată de răcoarea vântului din piață, îl ghidez pe Lukasz pe străzile lăturalnice din oraș, pe unde am venit. Câteva minute mai târziu, cotim pe strada Grodzka, arteră principală mărginită de magazine și de case elegante. Șovăi. Nu plănuisem să ajung aici. Mi se strânge pieptul și-mi vine greu să răsuflu. „Ușurel“, îmi zic în gând, „haide, că poți!“ E o stradă ca oricare alta. Mai merg cale de câțiva metri și mă opresc. Mă aflu în fața unei case de un galben pal, cu ușă albă și cu jardiniere de lemn la ferestre. Privirea îmi fuge la etaj. Așa mi se pune un nod în gât, de nu-l pot înghiți defel. „Nu“, îmi spun în mintea mea, dar e prea târziu. Asta a fost casa lui Jacob. Casa noastră.

Traducere din limba engleză și note de Gabriela Ghircoiaș

Ce spun criticii despre cartea Iubita comandantului,scrisă de Pam Jenoff

„O poveste captivantă… Nu m-am putut opri din citit.“ (Young Lawyer/The Legal Intelligencer)

„Un etalon de simplitate și claritate… Cartea aceasta e un strălucit model de ficțiune istorică.“ (Publishers Weekly)

Iubita comandantului a reușit să mă miște cum puține alte cărți au făcut-o în ultimul timp.“ (Historical Romance Writers)

„O poveste nespus de mișcătoare… Scrisă într-adevăr minunat.“ (Once Upon a Romance)

Despre Pam Jenoff

S-a născut în Maryland și a crescut într-o suburbie a orașului Philadelphia. A urmat Universitatea George Washington din Washington, D.C., și Universitatea Cambridge din Anglia. După un masterat în istorie la Cambridge, a primit un post important în Departamentul american al Apărării. După activitatea desfășurată în Pentagon, Jenoff s-a mutat în Departamentul de Stat.

În 1996 a fost repartizată la Consulatul SUA din Cracovia. Doi ani mai târziu a părăsit serviciul diplomatic pentru a urma cursurile de drept ale Universității din Pennsylvania și în prezent este angajată ca avocat în Philadelphia, unde desfășoară de asemenea, pro bono, activități legate de tinerii defavorizați, cantinele sociale și persoanele fără adăpost.

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PROFITĂ DE OFERTELE SPECIALE ȘI AFLĂ PRIMUL CARE SUNT NOUTĂȚILE

Vrei să fii la curent cu veștile literare? Îți vom putea trimite, cu acordul tău, emailuri cu noutățile editoriale, promoții, concursuri, evenimente, târguri de carte online și detalii despre oferta educațională. Te poți dezabona oricând printr-un simplu click. Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina Politici de confidențialitate.