Citește un fragment în avanpremieră din „Trei ani de singuratate”, de Claire Alexander

Trei ani de singuratate, de Claire Alexander, este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Meredith Maggs n-a ieșit din casă de 1 214 zile. Dar insistă că nu este singură.

Are un motan pe nume Fred. Prietena ei Sadie o vizitează ori de câte ori poate. Are un grup de sprijin online. Are drept companie puzzle-urile, rețetele preferate, poemele îndrăgitei Emily Dickinson, internetul, pe curierul care îi aduce cumpărăturile, dar și amintirile ei înșelătoare.

Însă ceva este pe cale să se schimbe. Mai întâi, apar pe neașteptate în viața ei doi prieteni noi, Tom și Celeste. Apoi, și sora ei, cu care nu a mai vorbit de ani întregi. Deodată, casa ei îngrijită și pusă la punct nu mai e refugiul unde se ascundea. Fie că lui Meredith îi place sau nu, lumea începe să vină la ușa ei…

Citește un fragment în traducere de Mihaela Serea

ZIUA 1 214 
Miercuri, 14 noiembrie 2018 

Mă numesc Meredith Maggs și n‑am ieșit din casă  de 1214 zile.

ZIUA 1 215 
Joi, 15 noiembrie 2018 

Deretic prin living, când sosește el. Mai întâi, își  parchează mașina gri în fața casei mele. Apoi vine pe  alee. Ține o mapă subțire sub braț și are picioare lungi.  Din trei pași, ajunge la ușă. 

La 10.57, bărbatul cel înalt sună la ușă. 

Îmi place când oamenii sunt punctuali. N‑am prea  mulți musafiri – prietena mea cea mai bună, Sadie, cu  copiii ei, James și Matilda, și curierul de la Tesco sunt  singurii care vin în mod regulat. Sadie întârzie de multe  ori și e varză, dar o las în pace pentru că e o mamă  singură, cu o slujbă dificilă – asistentă la cardiologie în  cel mai mare spital din Glasgow. Curierul de la Tesco e întotdeauna punctual. 

Inspir adânc și îmi privesc picioarele cum se în‑ dreaptă către ușă, în converșii albaștri. Mă uit la mâna  mea dreaptă care se întinde spre mâner, apucă, împinge  și trage. Deschid încetișor ușa și fac o scanare rapidă.  Cămașă în pătrățele, încheiată până la ultimul nasture,  pe sub un palton bleumarin din lână. Cu câțiva ani mai  tânăr decât mine, cred. Sau poate că doar beneficiază de  aer curat și de razele soarelui. Are părul negru, scurt în  părți și mai lung în creștet. O față prietenoasă – ochii  larg deschiși și un zâmbet discret, deloc forțat.

N‑am prea mulți vizitatori. Dar ăsta pare OK, la pri ma vedere. 

Îmi întinde o mână. 

– Meredith? Sunt Tom McDermott de la Holding  Hands, voluntarii care oferă asistență persoanelor sin‑ gure. Eram nerăbdător să te cunosc. 

Aș vrea să pot spune același lucru, dar printre toate  lucrurile pe care le aștept cu nerăbdare – și e o listă  scurtă, trebuie să recunosc – acesta nu figurează. N‑a  fost niciodată o bucurie să cunosc oameni noi. Mai ales  oameni care vin doar ca să se asigure că nu‑mi neglijez  igiena personală, că nu mă înfometez sau că nu beau  vodcă la micul‑dejun. După ce căsuțele au fost bifate și  formularele, completate, devin destul de plictisitoare. 

Îi strâng mâna lui Tom McDermott pentru că așa e  politicos. Este primul bărbat care vine la mine acasă  de la Gavin încoace – dragul, scumpul de Gavin care  nu a putut face față coșmarurilor mele –, dar nu mă  simt amenințată. Nu‑l găsesc intimidant pe Tom  McDermott, cum stă așa, pe treptele de la intrare, în  cămașa lui cu pătrățele și paltonul din lână.

Totuși, nu‑l poftesc înăuntru. Nu încă. Chiar dacă  eu l‑am invitat aici, fără tragere de inimă, după ce mi‑a  lăsat Sadie un pliant pe masa din bucătărie, sub cutia  de fursecuri Tunnock’s, și am parcurs toți pașii. Același  pliant pe care Tom McDermott îl pescuiește din mapa  lui și îl ține ridicat în fața mea. Îmi împletesc degetele  la spate, ca reacție la textul scris cu majuscule negre:  SUNTEM AICI SĂ TE ȚINEM DE MÂNĂ. Un act de  sfidare de care numai eu sunt conștientă. 

Mă uit la cei doi oameni de pe pliant. Le cunosc bine  fețele – i‑am văzut de câteva ori pe zi pentru că sunt  fixați pe ușa frigiderului meu, cu un magnet în formă  de inimă. Unul este o femeie de vârstă mijlocie; celălalt este un bărbat care arată destul de bătrân cât să‑i fie  bunic. El are ochii încețoșați și părul alb la tâmple și  pare mărunțel în fotoliul lui, cu umerii ridicați către  urechi. Cei doi își zâmbesc și – întocmai cum spune  numele asociației – își strâng mâinile.

– Întotdeauna am crezut că asistența asta e o chestie  pentru oamenii în vârstă, îi spun lui Tom McDermott,  gata să etichetez pliantul ca proba A.

– De fapt, încercăm să ajungem la oricine ar putea să  aibă nevoie de un prieten. Bătrâni, adolescenți și orice  persoană aflată între aceste două vârste.

– Eu am prieteni, îi spun, forțând realitatea.

– Poate că mai e loc pentru încă unul? Mă gândesc la asta, la felul în care micul meu cerc  n‑ar putea trece deloc drept un cerc – dacă nu pui la so‑ coteală și pisica – și nu sunt cu adevărat atentă la ceea  ce spune despre training, și evaluarea riscului, și codul  de conduită. Dar decid că sunt suficient de curioasă  încât să‑l las să‑mi intre în casă.

Nu am putut să‑mi mut puzzle‑ul aproape terminat  cu Sărutul lui Klimt de pe măsuța de cafea din living,  așa că o împing cu grijă la perete. Dacă Tom McDermott are nevoie de o masă, ne putem muta în bucătărie. 

Îl las acolo și mă duc să fac un ceai. („Fără zahăr –  sunt destul de dulce“, îmi spune făcându‑mi cu ochiul  și, cumva, îi iese destul de drăgălaș, și nu dubios.) Când  mă întorc, el stă într‑un genunchi și privește Sărutul.

– Cât timp ți‑a luat? 

– Câteva zile, doar câte jumătate de oră, când și când,  spun așezând tava cu ceaiul pe podea. Am adus și o farfurie cu fursecuri de ciocolată, chiar  dacă Tom McDermott pretinde că e destul de dulce.

– Fantastic! spune, și mă gândesc că vorbește despre  puzzle, nu despre fursecuri, dar el se întinde după unul  și ia o mușcătură. 

Stă pe podea cu picioarele lui lungi încrucișate și  soarbe apoi și din ceai, ca fursecul să alunece mai  bine. Pentru o persoană complet străină, s‑a instalat  foarte confortabil în livingul meu. Mă așez într‑un  capăt al canapelei cu ceaiul în mână, iar cana îmi  încălzește palmele.

– Meredith, chiar mă bucur să te cunosc. Înainte de  a începe să discutăm, permite‑mi să‑ți ofer câteva in formații despre organizația noastră caritabilă. A fost  fondată în 1988, chiar aici, în Glasgow, de o femeie pe  nume Ada Swinney, a cărei mamă era imobilizată în  casă din cauza demenței. Misiunea noastră de astăzi  este exact aceeași ca și misiunea Adei de atunci – să  oferim companie, prietenie și sprijin oricui are nevoie. Nu știu ce să spun, așa că sorb din ceai.

– Cel mai important lucru, întotdeauna, este să te  simți confortabil și în siguranță. În orice moment, dacă  nu simți asta, poți să‑mi spui să plec și o să plec, fără  să‑ți pun vreo întrebare! Scoate niște formulare din  mapă. Vrei să terminăm mai întâi cu partea plictisitoare?

Îi răspund la toate întrebările și încuviințez din cap  atunci când e cazul, până când formularele se întorc la locul lor.

– În mod clar, ești campioană la puzzle‑uri, spune. 
Cu ce altceva îți mai place să‑ți ocupi timpul? După câteva secunde bune în care Tom McDermott  zâmbește – recunosc că are niște ochi blânzi –, iar eu  mă uit la el absentă, îi zic: 

– O grămadă de chestii. 

– Ei bine, se vede! Face un gest spre cărțile care căp tușesc un întreg perete al camerei, apoi sare în picioare dintr‑o mișcare surprinzător de lină pentru picioarele  acelea. Ai o mare varietate aici, Meredith. O mulțime  de clasici… istorie… artă… ai ceva preferat?

– E un volum de poezie, de fapt. Emily Dickinson. Mă duc lângă el la rafturi și scot un volum subțire,  portocaliu, cu cotorul moale și crăpat de la deceniile  de uzură, de la atingerea unor degete mult mai bătrâne  decât ale mele. L‑am cumpărat de la anticariatul meu  preferat. „Pentru Violet, mereu al tău“, scrie pe pagina  de gardă. Deseori m‑am întrebat cine a fost Violet și  de ce o carte care i‑a fost dăruită cu atâta implicare a  sfârșit prin a‑mi fi vândută mie, cu două lire. Oricare ar  fi povestea ei, mă simt în siguranță când o țin în mână. –Dickinson. Era destul de funebră în sinea ei, nu‑i  așa? Un geniu.

– Pot să ți‑o împrumut dacă vrei, zic eu, surprinzându‑mă și pe mine că‑i ofer cartea. 

– Mi‑ar plăcea foarte mult. Mulțumesc, Meredith. O să am mare grijă de ea și o să ți‑o aduc înapoi data  viitoare când ne vedem.

Sunt un pic luată prin surprindere. Mă așteptam să  spună – amabil, politicos – că nu se poate să‑mi ia cartea preferată. Dar până să‑mi reiau locul pe canapea,  a băgat‑o în mapa lui și s‑a mai servit cu un fursec. 

– Meredith, știu că n‑ai mai ieșit din casă de multă  vreme, spune. 

– De o mie două sute cincisprezece zile, îi spun.

– E foarte mult timp. 

– Da, nici nu mi‑am dat seama când a zburat.

– Numeri zilele? 

Ridic din umeri și mă simt aiurea. 

– Păi, nu prea am ce să calculez, așa că număr. Îmi înfășor brațele în jurul trupului, pe deplin con știentă de mesajul pe care îl transmite gestul meu.

Ce spun criticii despre Trei ani de singuratate

„Claire Alexander creează o eroină care te cucerește instantaneu, pe Meredith, și alte câteva personaje simpatice, prietenii ei amabili… Un roman optimist, care îți dă o stare de bine.“ Kirkus Reviews

„Am râs, am plâns și am făcut o reverență în fața autoarei geniale a acestei cărți geniale.“ Gillian McAllister

„Un debut încântător. Personajele adorabile oferă o descriere plină de delicatețe cu privire la ceea ce înseamnă să trăiești marcat de probleme psihoemoționale… dar având o inimă mare.“ Publishers Weekly

„O lectură care îți pune mintea la contribuție, o acțiune cu care te poți identifica și care îți insuflă speranță. În esență, este un roman foarte uman, cu o inimă uriașă.“ Culturefly

„Minunat. Am plâns. Foarte, foarte emoționant, trist, plăcut și plin de speranță.“ Marian Keyes

„Frumos, emoționant și neașteptat de oportun. Mi-a făcut mare plăcere să petrec timp în lumea lui Meredith.“ Daisy Buchanan

„Înduioșător, amuzant, trist și plin de speranță. Mi-a plăcut la nebunie acest roman!“ Jane Fallon

„Absolut minunat. Dacă apreciezi cărțile care te fac să treci prin toate stările posibile, ar trebui fără îndoială s-o citești pe aceasta.“ Miranda Dickinson

Despre Claire Alaxander

Claire Alaxander a scris pentru The Washington Post, The Independent, The Huffington Post și Glamour. În 2019, unul dintre eseurile ei a fost publicat în antologia literară premiată We Got This: Solo Mom Stories of Grit, Heart, and Humor. Trei ani de singurătate (Meredith, Alone, 2022) este romanul său de debut. Claire locuiește pe coasta de vest a Scoției împreună cu soțul și copiii ei. Când nu scrie sau nu are grijă de copii, poate fi văzută pe paddleboard, gândindu-se la următoarea ei carte.