Citește un fragment în avanpremieră din volumul „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști

Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot este noul volum al scriitoarei Doina Ruști apărut la Editura Litera și cuprinde 47 de povestiri fanariote despre amoruri și pasiuni bizare: întâmplări adevărate, fapte istorice, un imaginar românesc și ilustrații de epocă.

„Poveștile vechi sunt ca niște cufere, pline cu blănuri ori cu dantele, peste care cineva și-a trecut degetele, lăsând în fibră singura aspirație care contează în scurta viață de om, ca să nu mai vorbim de cearșafuri, care nu uită niciodată carnea care le-a terfelit, ori de scrisori, mă refer la hârtia bătrână, impregnată cu vise, și, odată cu ele, de aromele care-au plutit prin odăi.“ (Doina Ruști)

Citește un fragment în avanpremieră din volumul Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot

Anul 1815, București. O precupeață cu nasul mare a fost anunțată că primise o moștenire. A pus calul la brișcă și‑a luat‑o spre Pantelimon, unde mătușă‑sa, cam neagră la icre, trecuse pe lumea cealaltă, lăsând în urmă multe fapte nedemne, dar și un cadou. Precupeața, pe nume Tenica, era curioasă, dar cunoscându‑și bine mătușa, știind bunurile pe care le deținuse în viață, nu se aștepta să‑i fi lăsat cine știe ce, dar măcar bani, poate niște bijuterii de pe vremuri, tot îi lăsase. Gândindu‑se la mărgele, la safire ascunse în perne de mătase ori la sipete, a zburat pur și simplu pe străzile prăfuite ale orașului. Însă visele nu sunt decât umbre de frunze, așezate vremelnic peste creștetul unui om.

Tenica a primit moștenire un sclav. Iar această moștenire era pe măsura răutății fostei stăpâne. Ori așa arăta. Cadoul primit era un bărbat mărunțel, care‑ți băga frica‑n oase: ceacâr, cu trei fire în barbă, ca să nu mai punem la socoteală culoarea ca de ceaun afumat, părul zburlit și, peste toate, o aluniță tatuată‑n obraz. După cum era și normal, îl chema Dracu.

Primul impuls al Tenicăi a fost să‑l lase acolo, totuși ar fi fost aiurea să renunțe la un cadou. L‑a legat de căruță, traversând din nou tot orașul, de data asta la pas, ca să nu‑și obosească sclavul.

În mahalaua Izvorul Verde, unde locuia precupeața, s‑a aflat repede despre Dracu, devenit în scurt timp o ciudățenie, bună de privit peste gard și un subiect suculent (era cât pe‑aci să zic topic). La orice treabă era pus, aduna lumea în jur, oameni cu ochi mari, lipiți de uluci, copii urcați în copaci, femei fără treabă, care căscau gura la el.

Și Tenica devenise celebră, căci acum nu mai era doar o zarzavagioaică din mahala ori femeia cu nasul mare și‑atât, ci devenise stăpâna lui Dracu. De multe ori îl lua cu ea prin oraș, nu atât cât să‑i care ardeii, ci mai mult ca să atragă privirile.

Într‑o noapte, precupeața a dat nas în nas cu ceacârul și era să crape fierea în ea. Dar un ceas mai târziu, pe când se învelea în cearșafuri și‑n pleduri, sub lumina de lună care‑i bătea în fereastră, pe Tenica au trecut‑o fiorii plăcerii fără motiv.

A doua zi, cuprinsă de niște gânduri cam vinovate, a pus mâna în ceafa lui Dracu, hotărâtă să scape de el.

Era zi de bâlci la Obor, iar aici, pe lângă multe altele, se vindeau inclusiv oameni. Tranzacțiile mari se făceau între boieri, care cumpărau sate întregi de robi, aflați pe lângă moșiile cumpărate. Un boier cu ștaif nu‑și vindea sclavii în bâlci și nici nu‑i cumpăra de acolo. Aici ajungeau cei mai oropsiți, cum era Dracu. Când cineva se afla la strâmtoare, vindea un sclav. Când îl enerva sclavul prea rău, la fel, lua calea spre târg. Tot în bâlci erau aduși robii de premii. La întrecerile distractive, mai ales la aruncarea inelelor (belciugelor), recompensa era un sclav, care nu putuse fi vândut, pe care nu‑l voia nimeni. De aici vine și vorba nu m‑ai câștigat la belciuge, adică nu sunt chiar printre cei mai jalnici sclavi din oraș. Într‑un cuvânt, la bâlci ajungeau doar cei fără pic de noroc.

Tocmai de aceea, Dracu s‑a supărat rău, rugându‑și stăpâna să nu‑l vândă așa. Nu se știa vinovat, nu era chiar așa decăzut.

Fără să‑și dea seama de ce, pe Tenica o făceau fericită rugămințile lui. Din ochii drăcești ai bărbatului ieșeau niște săgeți purpurii, care‑i alinau suferințele cărnii. Îi tremura alunița de pe obraz, iar buzele, umflate de indignare, răscoleau în Tenica amintirile primei ei tinereți.

Desigur, pe Dracu nu l‑a cumpărat nimeni. Din când în când se mai oprea câte un posibil cumpărător, care imediat își făcea semnul crucii și dispărea.

În acea noapte, Tenica a avut vise frumoase, patronate misterios de sclavul chior. Cu precădere tatuajul de pe obraz o făcea să‑și bage unghia‑n carne.

După câteva săptămâni l‑a dus iarăși în târg.

Între ea și acest sclav drăcesc începea să se scrie istoria unor secrete, pentru fiecare din ei, cu alt sens. În timp ce pentru Tenica văicărelile robului declanșau cele mai ascunse plăceri, pentru Dracu, femeia era nebună, iar singura dorință a lui era să scape de ea. Dar unde se putea duce un sclav care se vedea de la o poștă că e fugit și care nu avea niciun act?! Ar fi fost imediat prins și‑ajungea la mai rău.

Cu trecerea zilelor, Tenica întinerise, căci nimic nu face mai bine ca plăcerile de care știi numai tu. Era ea zarzavagioaică, dar cu pretenții, îmbrăcată cu lucruri bune și, în ciuda nasului mare, avea o anumită sclipire în ochi care o făcea simpatică de multe ori.

Drumurile la târg se terminau adesea cu un vis fericit, iar disperările din ochii micului Dracu îi umpleau sângele de bondari și de viespi dansatoare. Și mai era și tatuajul de pe obraz, ca un sfârc de țigancă bătrână.

Când viața devenea monotonă, Tenica își lua sclavul și‑l lega la căruță. Un mahalagiu mai milos s‑a oferit s‑o scape de Dracu, dar când a auzit prețul și‑a dat imediat seama că zarzavagioaica n‑avea niciun gând de vânzare. Poate că‑i plăcea să se plimbe la bâlci cu un sclav alergând în urma căruței.

Toată povestea a ținut aproape un an. Așa cum aflăm dintr‑un document păstrat la Biblioteca Academiei, la bâlciul cel mare de Sf. Ilie al anului 1816, Dracu a dispărut dizolvat în canicula verii.

Dar să urmărim faptele. De dimineață și până aproape de seară, ciufulit, zbanghiu, numai în cămașă, Dracu a stat cu soarele în cap. Doar el și încă un tip au rămas nevânduți. Pe el se înțelege de ce nu‑l voiau. Dar celălalt pur și simplu n‑avusese noroc.

Bâlciul a fost vesel, lumea a tras la măsea, iar precupeața s‑a dus să se holbeze la frumusețile care erau pe‑atunci – înghițitorul de foc, câinele cântăreț, bărbatul priapic și femeia‑șerpoaică.

Sârbul care păzea piața de sclavi se aghesmuise și depăna amintiri cu niște lăutari care‑i cântau la ureche.

Ce spun criticii despre volumul Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot

„Bucureștiul fanariot e o urbe care se leagănă zi și noapte în ritmul moleșitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiții, zvonuri și magice arome orientale, și care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice și fără obiect, de tristeți grele și de melancolii fără nume. Dacă ar fi atât și tot ar fi de-ajuns.

Dar povestirile pe care ni le spune Doina Ruști, despre iubiri imposibile, sprijinite pe documente și scrise cu talentu-i bine cunoscut, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relații private nemiloase, comportamente surprinzătoare și habitudini stranii.“ (Eugen Negrici)

Despre Doina Ruști

Doina Ruști, prozatoare de referință, cu certă contribuție atât în neogotic, cât și în realismul psihologic, apreciată pentru origi­­nalitate și erudiție epică, a scris trilogia fanariotă (Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii, Homeric) și romane cu miză socială puternică: Fantoma din moară, Lizoanca, Logodnica. Cel mai recent roman al său este Paturi oculte (2020), o metaforă a pandemiei. Traduse în numeroase limbi, inclusiv în chineză, scrierile sale s-au bucurat de exegeze și de recenzii laudative în publicații internaționale. Printre altele, a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (2008) și Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române (2009). Doina Ruști coordonează colecția Biblioteca de Proză Contemporană, la Editura Litera, este scenaristă și ține cursuri de scriere creativă la Universitatea din București.