Bedros Horasangian: „Svetlana Aleksievici, o păstrătoare a memoriei”

27 noiembrie 2020 Postat de: Bedros HorasangianTimp de citire:

Scriitoarea belarusă – îmi închipui mutra unui român când aude de Belarus, care Belarus, ce Belarus, comuniști și Lukașenko, puah! – dar cu mulți în cârcă de trăit prin alte țări, cu un statut de invitat/oaspete, ceea ce nu e același lucru cu a fi la casa ta – Svetlana Aleksievici s-a pomenit în 2015 cu un Premiu Nobel pentru Literatură care a făcut să se vorbească și în România despre ea și cărțile ei.

Bombăneli, vorbărie, păi e jurnalistă, de unde până unde, iar își face de cap comitetul de la Stockholm, mereu aduce în prim-plan figuri de stânga, în timp ce alți mari scriitori, chiar și din țara lui Vanghelie și Henry Coandă – nu, evident de dreapta, bat eu undeva, dar vorba poetului Florin Mugur, „Zi orice, dar nu da nume!“ –, nu apucă să-și facă costumație pentru o seară de glorie etc., această Svetlana Aleksievici, deci, a scris despre nenorocirea de la Cernobîl, mare scofală, ce dacă a zguduit o lume întreagă, nu doar Europa? Foarte tare de aflat dacă prima traducere s-a făcut la iuțeală după știrea încoronării nobeliene sau era în plan dinainte. În fine, nu prea contează aici și acum.

Ce Dosar Aleksievici să încropești când nu ai la îndemână monografii babane precum cele ale lui Painter despre Camus sau Jean-Pierre Tadie despre Proust, care să ofere și epuizeze documentar omul și opera? Tot la informații ciupite din toate părțile apelăm, încropind o schiță de portret și un crochiu despre o bibliografie nu foarte bogată oricum. Așadar. În doar câțiva ani, după o primă carte ajunsă și pe la noi, Dezastrul de la Cernobîl (prima ediție, de la editura Corint, apare în limba română în traducerea fruntașei pe ramură care este distinsa profă și traducătoare din limba rusă dr. Antoaneta Olteanu), deja se vorbește și se citește despre o autoare puțin, practic ne-cunoscută la noi până mai ieri.

Cine este această distinsă, oricât am strâmba din nas la jurnaliști și la belaruși, scriitoare?

Svetlana Aleksievici, o „păstrătoare a memoriei”

O „păstrătoare a memoriei“(The Memory Keeper) o numește într-un remarcabil articol/interviu din The New Yorker pe Svetlana Aleksievici Maria Gissen, autoarea la rândul ei a unei remarcabile cărți dedicate atotputernicului Putin. Ca o adevărată și neînfricată păstrătoare a memoriei, Svetlana Aleksievici a fost în stradă în 2020, alăturându-se sutelor de demonstranți care cereau înlăturarea lui Lukașenko de la putere și invalidarea alegerilor prezidențiale. O realmente păstrătoare a memoriei unui popor și a unei culturi – nu toți rușii sunt ciuma roșie, nu toți belarușii pot fi asimilați unui comunism care mai subzistă în structurile de putere actuale, după prăbușirea URSS – care aparține Europei.

Ne place sau nu să acceptăm diversitatea, ne place sau nu să fim de acord cu diferite opțiuni personale. Ale noastre sau ale altora. Așa cum cataloga juriul suedez munca scripturală a unei femei/jurnaliste/ scriitoare/conștiințe civice care a ținut-o una și bună, precum neînfricata Ana Politkovskaia – care și-a luat-o pe coajă rău de tot, fiind împușcată în holul blocului unde locuia –, Premiul Nobel a fost acordat „pentru scrierile polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră“.

Ce portret să faci unui astfel de personaj care iese din norma curentă a literatorilor de duzină, oricât de multipremiați, pluritraduși și ultragologanizați (sic!) de tiraje și vânzări ale unui mecanism care toacă mereu și bani, și glorii, și deșertăciuni ce se duc pe apa Sâmbetei și în conturile unui Ecleziast care nu pricepe ce se întâmplă?

În anul 2020 s-a vorbit despre Belarus și Lukașenko mult mai mult decât până acum. O țară despre care nu se pomenea mai deloc – sau se vorbea de rău – acum este în centrul atenției opiniei publice europene, dar și a cancelariilor lumii. Nu este indiferent ce se întâmplă cu Belarusul Svetlanei Aleksievici și al lui Lukașenko deopotrivă. Niște alegeri prezidențiale sunt contestate viguros de o opoziție activă. Lumea iese în stradă și protestează, masiv și energic, după decenii de înjurat în barbă și bombănit pe tăcute.

Ea reprezintă, prin tot ce a scris și spus apăsat prin multitudinea vocilor care străbat cărțile sale, o întreagă istorie și destinul unui întreg popor

Poporul s-a săturat de minciuni și de nivelul de trai. Și protestează, iar autoritățile, în cap cu haidamacul-șef al națiunii – care iese cu pușca-mitralieră în brațe și mulțumește mascaților în negru din trupele speciale care-l susțin – bumbăcesc pe protestatari. Printre ei, solidară cu poporul, Svetlana Aleksievici. În ultimele multe săptămâni din acest an, scriitoarea cu un Premiu Nobel pentru literatură în palmaresul ei a fost alături de poporul care a ieșit în stradă. O simplă scriitoare. Dar ea reprezintă, prin tot ce a scris și spus apăsat prin multitudinea vocilor care străbat cărțile sale, o întreagă istorie și destinul unui întreg popor. Cel rus. Ne place sau nu, el există. Svetlana Aleksievici a fost amenințată și agresată în varii feluri. După ce a fost plecată din țară între 2000 și 2011, a revenit și și-a văzut de viața și munca ei. Mereu în răspăr cu autoritățile. Acum este iar alături de poporul din care face parte. Viața ei este în pericol. Mai mulți ambasadori, reprezentând state baltice, dar și Polonia și România – ceea ce poate fi și un mesaj al NATO –, au venit la casa autoarei s-o protejeze. Ca să nu fie arestată, umflată – cu un termen caragialesc utilizat și de Pristanda! – de haidamacii în negru ai lui Lukașenko.

Nu intră în practica diplomatică curentă astfel de acțiuni, atitudini. Dar, dacă e dispoziție oficială, se execută. Ambasadorul României, dr. Viorel Moșanu – basarabean la obârșie, vorbitor de limbă rusă, căci nu e rău pentru un titular de mandat să știe limba țării-gazdă, cunoaștem din propria experiență diplomatică ravagiile produse de eventuala neștiință – s-a executat.

Bogdan Aurescu, ministrul român de externe, i-a cerut să se ducă la locuința scriitoarei în semn de solidaritate. Nu e nimic secret, s-a scris pe Facebook, s-a anunțat la televizor. Pravda, adevărat. Ceva unic în istoria diplomației române. Ca și donația/sponsorizarea MAE pentru un ONG din Belarus care se ocupă de drepturile omului. Harașo, bine. Acestea sunt datele exterioare ale unei complexe și bogate biografii, trăite discret și asumat.

Svetlana Aleksievici se naște la 31 mai 1948 în localitatea Ivano-Frankivsk – fost Stanislav –, în vestul Ucrainei. Tata belarus, mama ucraineancă, părinții, profesori la sat, adică învățători. Urmează studii de jurnalism la Minsk, Universitatea de Stat din RSS Bielorusă, pe care o absolvă în 1972. Lucrează prin redacțiile unor ziare de provincie, devine și corespondent al revistei literare Neman din Minsk, în 1976. Începe să scrie, să publice. Nu foarte des, dar mereu atrasă de subiectele/temele grave ale istoriei. De ieri sau de azi. De oameni, de soarta lor. Nu e nici o rușine să te emoționezi și să ai emoții, sentimente, compasiune. Sigur nu așa se face literatura, dar nici nu putem fi obligați să nu fim emotionally involved. Asta e pe englezește, nu pe rusește, englezește acum știe toată lumea. Mai puțin Lukașenko și Putin.

Narațiunile Svetlanei Aleksievici sunt bazate pe declarațiile martorilor oculari, cei care au trăit fel de fel de orori și drame ale secolului deja încheiat.

Dar care încă mai produce efecte. Istorii orale ale unor evenimente din secolul XX, cum spuneam, precum dezastrul de la centrala nucleară de la Cernobîl, o mare nenorocire care a contribuit și la implozia URSS-ului, nefericitul război din Afganistan – consecința politicii brejneviene de suveranitate limitată –, sfârșit prost, ca și tragedia celui de-al Doilea Război Mondial, sau evenimentele legate de destrămarea URSS. Dacă Occidentul și democrațiile vestice au apreciat deschiderea lui Gorbaciov, poporul rus a cam strâmbat din nas.

Prestigiul câștigat în plan internațional de laureatul Premiului Nobel pentru pace este marcat de dușmănia unei largi majorități a poporului rus, care nu a admis căderea Rusiei din rangul de mare putere. De aici au venit și admirația și susținerea față de Putin, oricât de autocrat și nedemocrat s-a dovedit. Faptul că Rusia e deja iar pe cai mari – față de Statele Unite slăbănogite și de o Chină ce la rândul ei se confruntă nu doar cu Covid-19, ci și cu multe alte probleme din arealul Asia-Pacific – nu are cum să treacă neobservat. Așa cum deja nu mai pot trece neobservate cărțile Svetlanei Aleksievici.

Prima carte, despre care nu știm mare lucru, conținea mărturiile unor oameni care și-au părăsit locurile natale. A fost retrasă înainte de a apărea pe piață.

În 1985 apare Războiul nu are chip de femeie (U voinî ne jenskoe lițo), un grupaj impresionant de interviuri cu femei care au luptat în Armata Roșie. Participarea femeilor la Marele Război de Apărare a Patriei este prezentată fără inutile patetisme, dar și fără sulemeneli propagandistice. O ieșire din cadrul mitologiei eroismului rus și al propagandei sovietice. Titlul cărții a fost folosit și de Gorbaciov într-un discurs oficial, ca apoi din această carte să se vândă 2 milioane de exemplare. O altă lume decât cea de pe covorul roșu de la Hollywood. Cifrele pot fi halucinante pentru literatorii români. Care nu pot pricepe de ce cărțile scrise de Rodica Ojog-Brașoveanu sau Haralamb Zincă se vindeau în draci și ale lor nu prea.

În fine, în 1995 apare Ultimii martori (Poslednie svideteli), amintiri ale unor adulți care în timpul celui De-al Doilea Război Mondial erau copii. Teribile testimonii! „Războiul, ce sinistră porcărie!“ spune un vers dintr-un minunat poem de dragoste de Jacques Prévert numit „Barbara“.

În 1989, imediat după retragerea din Afganistan, apar Băieții de zinc (Ținkovîe malciki), ce conține un grupaj de interviuri cu soldații sovietici care au luptat împotriva mujahedinilor încă sprijiniți, la vremea aceea, de americani. Un război (1979–1989) din care sovieticii s-au retras cu coada între picioare și cu multe pierderi de vieți omenești pentru care dau socoteală cei rămași în viață.

Una dintre cărțile Svetlanei Aleksievici care încă nu s-a tradus la noi se numește Fermecați de moarte (Zacearovannîe smertiu), a apărut în 1993 și abordează un alt subiect grav. Se analizează multitudinea de gesturi extreme care au năpădit o țară și un popor, se amintește abrupt despre sinuciderile provocate de prăbușirea URSS. În pandant cumva cu ce s-a întâmplat după înfrângerea Japoniei la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Greu de suportat atâtea drame.

Despre Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor, cu interviurile teribile luate la cald după accident, carte interzisă și azi în Belarus, s-a tot vorbit și se pomenește. Un film documentar american care a circulat și pe la noi pe National Geographic a ilustrat și vizual detaliile tragediei. Care privesc toată omenirea, nu doar Belarusul.

În 2013 apare Vremuri second-hand (Vremia sekond hend), cea mai literară carte, aș zice, care cuprinde alte variate mărturii despre diferite, extrem de variate destine umane. Vieți din zgomotul străzii și din conversații de bucătărie, cum le numește autoarea, acoperind o mare diversitate de personaje și situații. Viața bate iar literatura, viața devine literatură și pe timp de pace. O simplă narațiune povestită direct, numită „Despre Romeo și Julieta, numai că îi chema Margarita și Abulfaz“, conține un întreg material narativ pentru un mare roman sau un film cu Sandra Bullock și Brad Pitt. Ca să nu spunem cu Batalov și Elena Solovei, în fine.

Tot ce aduce la cunoștința noastră Svetlana Aleksievici merită a fi citit

Eventual și pritocit apoi, cu o votcă mică sau două pahare de vin din Basarabia. (Cele din Caucaz sunt prea dulci pentru astfel de subiecte, ce trimit direct la portretizarea omului sovietic. Rus și nerus. Din cauza persecuțiilor regimului Lukașenko, cum am mai spus – cartea despre Cernobîl e și azi interzisă în Belarus –, premianta Nobel pleacă din țară. Ani petrecuți în Italia, Germania, Spania, Suedia, la Paris, Göteborg, Berlin. Ar fi interesant de analizat ce a însemnat fiecare premiu în parte. Semnificațiile lor. Că este un Herder obținut și de Ana Blandiana sau Adrian Marino, că este Premiul Richard Kapuscinky pentru reportaj literar sau onorantul titlu de Ofițer al Ordinului Artelor și Literaturii al statului francez. Despre bursele DAAD de la Berlin știu că erau de 3 000 de mărci pe lună, preț de un an, ceea ce pentru prăpădiții care veneau din Est devenea ceva fabulos. Fiecare premiu obținut de Svetlana Aleksievici are o poveste în spate care ar merita resuscitată.

Revenire în 2011 la Minsk.

În 2013, Premiul Médicis, în 2015, Premiul Nobel „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră“, vezi în oglindă și gargariseala Ursulei von den Leyen la Consiliul UE. Traduceri în 43 de limbi, 47 de țări. Ce ar mai fi de spus despre Svetlana Aleksievici și cărțile ei?

E neapărată nevoie de încă un scriitor care să fie purtătorul unui mesaj de neuitare și de angajare directă în destinul unei națiuni? Și da, și nu.

Da, pentru că se dovedește că e în continuare nevoie de spirite lucide și dârze care să se opună fățiș răului și nenorocirilor care ne pasc mai departe. Nu, pentru că indiferența și jemanfișismul vădit afișat ne aruncă într-un periculos tobogan al degradării eticului și al aneantizării spațiului dintre bine și rău. Demența tehnologică și digitală în care suntem prinși nu poate să distrugă ceea ce omenirea a acumulat în ultimele milenii. Binele și răul deopotrivă. Mereu au avut de luptat, acum se suprapun, se anihilează reciproc.

Pentru resuscitarea memoriei oamenilor și catastrofelor omenirii pledează, răspicat și ferm, Svetlana Aleksievici. O simplă femeie, nici bogată, nici prea tânără, nici frumoasă măcar, dar o remarcabilă conștiință vie a unei națiuni. Și, mai ales, o realmente extraordinară scriitoare. De unde provine forța extraordinară a reportajelor-prozelor sale, 100 % non-fiction? Reușim să deslușim câte ceva citindu-i cărțile și numeroasele interviuri ce-i însoțesc, complementar deja, opera.

Despre Bedros Horasangian

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.