Un academician printre oameni – povestitorul Ioan-Aurel Pop

Vânzolelile curente

Dată fiind fierbințeala produsă de zavera din Ucraina, alegerea academicianului Ioan Aurel Pop, printr-un vot copleșitor, ca președinte al Academiei Române pentru un nou mandat a trecut cumva neobservată. Știrea de presă a circulat, desigur, dar nu a produs nici un fel de ecou în rândul opiniei publice românești. Care are, evident și pe bună dreptate, până la un anume încă nu bine definit punct în mișcare permanentă, alte priorități la ordinea zilei.

Agitația creată de creșterea intempestivă a facturilor. Vânzoleala nu doar retorică iscată de mărirea peste noapte a fel de fel de prețuri – de la uleiul de floarea-soarelui sau de altele la carnea de miel etc. –, dar și de multiplele discuții în jurul creșterii pensiilor – cu cât, cam când? etc., de parcă s-ar dori ca poporul român să devină un neam de socotitori: procente, cifre, statistici, sume de bani, la urma urmelor, răscolite în fel și chip… dincolo de cei care n-au și se vaită și de cei care au și care tot nemulțumiți sunt – sau de pregătirile pentru sărbătorirea Nașterii Domnului Nostru Isus Hristos, ce mereu conduc la vânzoleala de rigoare în rândul milioanelor de creștini români care se agită nu doar pentru mesele îmbelșugate peste poate oferite după lungul post, ci și pentru grătarele care se încing pe tot cuprinsul țării într-o frenezie demnă de marea sărbătoare a Învierii și de ridicarea tuturor sancțiunilor impuse de pandemie. Care pandemie, ce covid? Parcă nici n-a fost, nici nu mai este, nobody cares. „Cum ești, mamaie?“, „Sunt OK! Și regina Angliei a făcut 96 de ani, dar, mulțumesc lui Dumnezeu, eu mă mișc mai bine…“ A venit și primăvara – cui să-i mai pese de florile de cireș și de magnoliile care ne umplu inima de culori și bucurie? „N-ați văzut ce s-a întâmplat la Bucea? Ce de morți, Dumnezeule! Mai mare rușinea, maică, ne mai putem numi oameni?“ –, a venit și Paștele, adică Învierea lui Isus Hristos, a venit și iepurașul cu daruri, nu doar îmbulzelile din malluri și de pe șosele, să ne bucurăm dară!

Ioan-Aurel Pop – istoric, cronicar și analist sagace

Ce alegeri la Academie, de asta ne arde nouă acum? Și totuși. Un nou volum chichirisit editat – hard cover, că tot ne place să ne izmenim cu anglo-saxonisme care dau buzna prin limba română precum tătarii cândva prin Țările Române, hârtie albă-albă, corp de literă… putea fi și mai mare –, elegant pus în pagină, este semnat de nou alesul în fruntea Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop. Volumul, o culegere de studii și articole ce se sucesc în jurul ideii de etos național – cine suntem, de unde venim, încotro de îndreptăm – se numește, clar și fără echivoc, De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate (Editura Litera, 2022) și cuprinde un „Argument“ introductiv care pune accentele cuvenite în mesajul identitar al întregului volum – și despre daci, și despre latini, și despre români va fi vorba – și niște „Concluzii“ care îmbracă judicios și analitic întregul periplu prin istoria românilor. Cele 46 de capitole – trei duzini de studii dintre cele mai cuprinzătoare, și ca informație, și ca pritoceală polemică pe alocuri – aparțin aceluiași Ioan-Aurel Pop, veșnic de veghe, atent observator, istoric, cronicar și analist sagace al prezentului, un prezent aflat într-o perpetuă raportare la un trecut identitar în pierdere de viteză în aceste decenii ultime, în care întreaga omenire parcă a luat-o razna.

Latinitatea ca matrice identitară

Ca să fie totul clar și limpede în legătură cu ce se poate găsi în cuprinsul cărții, să utilizăm chiar precizările autorului. „Prezenta lucrare și-a propus să explice chestiunea identității etnice și lingvistice a românilor, în cadru universal, pe înțelesul publicului larg, și, prin urmare, nu este un produs pur științific.“ Unu la mână. Doi la mână ar fi că „la baza unora dintre capitolele acestei cărți se află o serie de conferințe ale mele, rostite cu diverse ocazii, precum și mărunte studii și articole publicate în periodice de specialitate sau de cultură, în volume colective etc. Acestea au fost preluate de diferite publicații tipărite sau digitale și multiplicate, de regulă, fără știrea mea sau acordul meu ori al editurilor implicate. Nu le-am ținut și nu le voi ține niciodată socoteala. Prin urmare, nu știu exact unde și când s-au publicat și repetat toate textele mele“. Tertium – „în al treilea rând“, pre limba latină pe care nu o mai studiem în învățământul secundar din România –, putem spune alături de autor, cu care ne intersectăm în multe privințe, că „romanitatea lumii și, implicit, romanitatea românilor sunt realități verificate de generații întregi de savanți și nu sunt glume ale intelectualilor amatori de trecut sau de adevăruri opționale, care să poată fi schimbate, negate sau acceptate, minimalizate sau exagerate după bunul-plac al cuiva sau gustul unei epoci. Originea unui popor nu se perimează, nu se adaptează și nu se schimbă în funcție de vremuri, de guvernanți sau de mode. Latinitatea a fost o constantă a istoriei noastre, pe care nu au contestat-o decât ignoranții, răuvoitorii sau inamicii românilor“. Punct și de la capăt.

Latinitatea a fost o constantă a istoriei noastre, pe care nu au contestat-o decât ignoranții, răuvoitorii sau inamicii românilor.

Altminteri interesante și pline de miez paranteze, ocolișuri sau glose despre un aspect sau altul, despre un detaliu istoric sau moment mai puțin învârtit pe mai multe părți al culturii, civilizației, limbii, creștinismului nostru sau al unui etos identitar supus azi unor multiple presiuni și, de ce nu? adversități. Pagini emoționante dedicate limbii române, pagini polemice la adresa contestării absurde a latinității românilor, dar și minunea numită Roma, care a făcut ca o întreagă Școală Ardeleană, greco-catolică în ansamblul ei, să susțină, intus et in cutae, etosul identitar românesc. De care nu ar trebui să ne fie rușine nici azi, când globalizarea face ravagii și aculturația naște monștri. „Latina este matricea italianei, românei, francezei și spaniolei“, ne reamintește senin și împăcat cu sine pentru adevărurile pe care ni le livrează cărturarul transilvan. Relațiile noastre cu vecinii geografici sunt și ele luate la mărunțit și prezentate fără încrâncenări inutile sau idiosincrazii provocatoare.

O carte pe zi: „Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova”, lucrare coordonată de Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan

O frumoasă lecție de limbă română

Dincolo de numeroasele trimiteri la cioroboaiele istoriei – vorba cronicarului moldav –, dincoace de multele informații mai puțin ventilate în spațiul public și analize subtile ale unor întâmplări reale din trecut, ni se livrează și o frumoasă lecție de limbă română. Scrisă, articulată și bine strunită de gimnastica impecabilă a ideilor. Cum nu ne numărăm printre posibilii candidați la vreun scaun academic, ne putem permite să ne afirmăm apăsat admirația și prețuirea pentru un realmente distins cărturar român. Istoricii au fost și au rămas și buni povestitori. E ceea ce se desprinde și din acest volum, nu doar ca mărturie apăsată a istoriei românilor și României, ci a unui intelectual căruia i-a fost dat să trăiască când și cum au vrut astrele și Cel de Sus. Cum până la Înălțare se spunea cândva „Hristos a înviat!“ în loc de „Bună ziua!“, vă dorim la rândul nostru toate cele bune și lectură plăcută! Cartea se numește De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate și e semnată de povestitorul Ioan-Aurel Pop.

O carte pe zi: „Scurta istorie a românilor” de Ioan-Aurel Pop

Despre Ioan-Aurel Pop

Ioan-Aurel Pop este președinte al Academiei Române, profesor și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, autor și coautor a peste 70 de cărți, tratate și manuale și a peste 500 de studii și articole. Este Doctor Honoris Causa a 10 universități din țară și din străinătate și membru al unor academii și societăți savante străine. A fost visiting professor al unor universități din SUA, Italia, Franța, Ungaria și Austria.

DESPRE BEDROS HORASANGIAN

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.