Citește un fragment în avanpremieră din romanul „Rebecca”, de Daphne Du Maurier, ecranizat NETFLIX

Am visat noaptea trecută că mă înapoiam la Manderley. Stăteam în picioare lângă grilajul marii alei, dar intrarea îmi era interzisă, căci în visul meu grilajul era închis cu un lanț cu lacăt. Am chemat portarul, dar nimeni n‑a răspuns. Privind printre gratiile ruginite, am văzut că odaia lui era goală.

Nici un fum nu se ridica din cămin, și ferestruicile de la mansarde se bălăbăneau în voie. Apoi, deodată, m‑am simțit înzestrată cu puterea minunată a viselor și m‑am strecurat printre gratii ca o nălucă. Aleea se întindea înaintea mea cu cotitura pe care o cunoșteam, dar, pe măsură ce înaintam, observam schimbarea: îngustă și prost îngrijită, nu mai era aleea de odinioară. La început m‑am mirat și numai când mi‑am plecat capul, ca să mă feresc de o creangă joasă, am înțeles ce se întâmplase. Natura pusese stăpânire pe bunul ei și în felul ei amăgitor își înfipsese în alee lungile‑i degete vânjoase. Copacii tot amenințători, ca și în trecut, izbutiseră în cele din urmă să triumfe. Se învălmășeau întunecați și fără nici o orânduială pe marginile aleii. Fagii despuiați, cu crengile desfrunzite, se plecau unii spre alții, înlănțuindu‑și ramurile în ciudate îmbrățișări și clădind deasupra capului meu o boltă de catedrală. Și mai erau și alți copaci, copaci de care nu‑mi mai aminteam, stejari zgrunțuroși și ulmi răsuciți care se înghesuiau în mesteceni, ieșind din pământ în tovărășia tufișurilor grozav de pocite și a plantelor pe care nu le recunoșteam.

Aleea nu mai era acum decât o panglică, o urmă din ceea ce fusese – fără pietriș, năpădită de iarbă și de mușchi. Copacii își întinseseră crengile până aproape de pământ, împiedicând înaintarea; rădăcinile noduroase arătau ca niște gheare de schelet. Prin această junglă recunoșteam ici și colo tufișurile, punctele călăuzitoare de pe vremuri: erau plante drăguțe și îngrijite, hortensii ale căror flori, de un albastru‑deschis, fuseseră renumite. Nici o mână nu le mai îngrijea și se sălbăticiseră: ramurile lor fără flori, negre și urâte, atingeau înălțimi înspăimântătoare.

Sărmana cărăruie ce fusese aleea noastră șerpuia și uneori nu se mai vedea, dar reapărea îndărătul unui copac doborât sau într‑o băltoacă formată de ploaia din iarnă. Nu credeam drumul acesta atât de lung. Kilometrii trebuie să se fi înmulțit în același ritm cu copacii, și drumul acela nu mai ducea la casă, ci la un labirint, un fel de mărăciniș haotic. Dar iată că el se ivi deodată; împrejurimile erau ascunse de acele plante și m‑am oprit în cele din urmă înaintea lui, cu arsura ciudată a lacrimilor tăinuite de pleoape.

Era Manderley‑ul nostru tainic și tăcut, ca întotdeauna, cu pietrele cenușii strălucind în lumina lunii visului meu, cu geamurile răsfrângând pajiștile verzi și terasa. Timpul nu putuse nimici minunata simetrie a acelei arhitecturi, nici așezarea ei, care era aceea a unui giuvaier în podul palmei.

Terasa cobora spre pajiști, iar pajiștile se întindeau până la mare; întorcându‑mă, am văzut‑o ca o frunză de argint liniștită sub lumina lunii, ca un lac netulburat de vânt sau de furtună. Nici un val nu mișca acea apă de vis, nici un nor împins de vântul dinspre apus nu întuneca cerul acela palid.

M‑am întors iar spre casă și, cu toate că se înălța neatinsă, ca și când am fi părăsit‑o în ajun, am văzut că grădina urmase, ca și pomii, legea junglei. Rododendronii atingeau câțiva metri și se întovărășiseră cu o grămadă de bălării fără nume, plante sărmane, vitregite, care se agățau de rădăcinile lor de parcă și‑ar fi dat seama de umila lor obârșie. Un liliac se încrucișase cu un fag, și, ca să se unească mai strâns, iedera răuvoitoare, veșnica dușmană a grației, încolăcea perechea în plasa ei. Iedera ocupa un loc de seamă în această grădină, vrejurile ei lungi se târau peste pajiști și se agățau chiar de zidurile casei. Erau asemenea unor indiferente santinele, căci în multe locuri rândurile lor fuseseră rupte de tulpinile de revent și zăceau acolo, cu capetele mototolite și lujerii țepeni croind o potecă pentru iepuri.

Mai era acolo și o altă plantă, vreo corcitură de prin păduri, ale cărei semințe fuseseră împrăștiate de multă vreme pe sub copaci și care fusese apoi uitată, iar acum, mărșăluind la unison cu iedera, își înălța semeață silueta urâtă, ca un revent uriaș, către iarba mătăsoasă, unde răsăriseră narcise galbene. Pretutindeni se zăreau urzici, avangarda unei oștiri. Înăbușeau terasa sub mulțimea lor, se lăbărțau deasupra cărărilor, se aplecau vulgare și lălâi chiar spre ferestrele casei.

Am părăsit aleea și am ajuns pe terasă, de care te apropiai cu greu din pricina urzicilor, dar înaintam, în încântarea visului, și nimic nu mă putea opri.

Razele lunii pot juca închipuirii feste ciudate, chiar și pentru imaginația unui visător. Cum stăteam acolo, pierdută în tăcere și nemișcare, puteam să jur că întreaga casă nu era o cochilie goală, ci trăia și răsufla la fel cum trăise mai înainte.

Ferestrele erau luminate, perdelele fâlfâiau lin în noapte și acolo, în biblioteca cu ușa întredeschisă, trebuie să fi rămas pe masă batista mea, alături de vasul plin cu trandafiri tomnatici. Maldărele de cărți din bibliotecă păreau pregătite pentru întoarcere, iar exemplarul din Times stătea aruncat deoparte.

Odaia mai păstra mărturiile prezenței noastre. Scrumierele, cu mucurile lor de țigări, pernele, cu urma capetelor noastre, cenușa focului de lemne. Și Jasper, bunul Jasper, cu ochii lui duioși și botul lung, trebuie să fi fost întins pe jos, ciulind urechile la zgomotul pașilor stăpânului său.

Un nor nevăzut până atunci acoperi luna, oprindu‑se o clipă, ca o mână întunecată înaintea unui chip.

Nălucirea pieri și luminile ferestrelor se stinseră.

Nu mai aveam înaintea mea decât ziduri tăcute și fără suflet.

Casa noastră era un mormânt: teama și suferința noastră erau îngropate în acele dărâmături. Nimic n‑ar mai fi putut‑o învia. Când, trează, mă voi gândi la Manderley, n‑o să mai simt nici o amărăciune. Îmi voi aminti grădina de trandafiri în plină vară, cântecele păsărilor în zori, ceaiul luat sub castan și vuietul mării dincolo de locul unde începeau pajiștile.

O să mă gândesc la liliacul înflorit din Valea Fericită. Lucrurile acestea sunt veșnice și nu pot pieri. Sunt amintiri, care nu pot pricinui nici un rău.

Am hotărât toate acestea în visul meu, pe când norul acoperea luna, căci, după cum se întâmplă în somn, știam că visez. De fapt, mă aflam la sute de kilometri de Manderley, într‑o țară străină, și aveam să mă trezesc în odăița goală a hotelului, a cărei lipsă de personalitate era chiar întăritoare. Voi ofta puțin și deschizând ochii, mă voi mira de acel soare strălucitor, de acel cer atât de larg și de senin, atât de deosebit de dulcea lumină a lunii din visul meu. Ziua o să se desfășoare înaintea noastră lungă și fără îndoială plictisitoare, dar înzestrată cu oarecare liniște, cu o seninătate scumpă, pe care noi n‑o cunoșteam altădată.

N‑o să vorbim despre Manderley, n‑o să‑i povestesc visul meu. Căci Manderley‑ul nu mai e al nostru. Manderley‑ul nu mai există.

Traducere din limba engleză și note de PAUL B. MARIAN

Ce spun criticii despre romanul Rebecca, Dauphne du Maurier

Marie Claire: „Cu una dintre cele mai evocatoare fraze de deschidere scrise vreodată, romanul lui Daphne du Maurier are tot ceea ce un cititor și-ar putea dori… Emoționant și tulburător de romantic, Rebecca a devenit bestseller imediat după apariție și a continuat să farmece într-un fel sinistru de atunci încoace.“

Clare Mackintosh: „Cartea pe care orice scriitor ar vrea s-o fi scris.“

Jim Crace, Guardian: „De la prima frază – «Am visat noaptea trecută că mă înapoiam la Manderley» – până la ultima – «Și cenușa zbura în întâmpinarea noastră împreună cu vântul sărat al mării» –, am fost captivat… Rebecca este unul dintre romanele clasice cele mai subevaluate ale secolului XX… Rebecca e o capodoperă în care du Maurier rezolvă cu succes câteva situații spectaculoase pe care mulți mari scriitori nu le-ar încerca.“

Daily Telegraph: „Pe măsură ce o nouă generație de cititori face cunoștință cu sinistra doamnă Danvers, menajera de la Manderley, și află teribilul secret al lui Maxim de Winter, această poveste înfricoșătoare și plină de suspans rămâne la fel de actuală și de ușor de citit ca atunci când a fost scrisă.“

Joanna Briscoe, The Independent: „Îți taie respirația și creează dependență. Amestecul de melodramă și subtilitate este deosebit de ingenios. Decorurile din Cornwall captează imaginația.“

Psychologies: „Un roman construit în mod strălucit – plin de suspans psihologic, extrem de captivant și tulburător, Rebecca vă va rămâne în minte pentru totdeauna.“

Malorie Blackman: „Mi-a plăcut faptul că la începutul poveștii Rebecca e moartă și cu toate acestea influențează fiecare acțiune și gând ale tuturor celorlalte personaje din carte. În clipa în care am terminat de citit povestea, m-am întors la prima pagină și am luat-o de la capăt.“

Kate Saunders, The Times: „Capodopera ei… Rareori o moartă a exercitat o asemenea putere de dincolo de mormânt. Rebecca va trăi veșnic, pentru că du Maurier atinge o coardă extrem de sensibilă.“

Helen Dunmore: „Un roman fascinant care dezvăluie mai mult cu fiecare nouă lectură.“

Despre Dauphne du Maurier

Daphne du Maurier s-a născut la Londra, în 1907. Este fiica celebrului actor-manager Sir Gerald du Maurier și a actriței Muriel Beaumont. A început să scrie povestiri și articole în 1928, iar în 1931 a publicat primul roman, Puterea iubirii (The Loving Spirit). Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără N-aș mai vrea să fiu tânăr (I’ll Never Be Young Again, 1932), Hanul Jamaica (Jamaica Inn, 1936), Rebecca (1938), Golful francezului (Frenchman’s Creek, 1941), Muntele flămând (Hungry Hill, 1943), Generalul regelui (The King’s General, 1946), Verișoara mea Rachel (My Cousin Rachel, 1951), Mary Anne (1954), Țapul ispășitor (The Scapegoat, 1957), Sticlarii (The Glass-Blowers, 1963), Zborul șoimului (The Flight of the Falcon, 1965) și Casa de pe țărm (The House on the Strand, 1969).

Daphne du Maurier a scris și mai multe volume de povestiri, printre care Păsările și alte povestiri (The Birds and Other Stories, 1963), apărut inițial în 1952 cu titlul The Apple Tree, și Nu privi acum și alte povestiri (Don’t Look Now, 1971), publicat inițial cu titlul Not After Midnight.

După apariția romanului Rebecca, Daphne du Maurier a devenit unul dintre cei mai populari scriitori în epocă. Multe dintre romanele și povestirile ei au fost ecranizate, filmele obținând premii importante. A trăit cea mai mare parte a vieții în Cornwall, locul de desfășurare a acțiunii multora dintre cărțile sale. A murit în 1989.

• 

• 

•