Citește un fragment din „Nume de cod: Trandafirul” de Kate Quinn

Nume de cod: Trandafirul, „ o poveste de neuitat despre război, cu siguranță, dar și o poveste despre prietenie, tărie de caracter și iertare” este al treilea roman al scriitoarei Kate Quinn apărut la Editura Litera.

1940. În timp ce Anglia se pregătește să lupte împotriva naziștilor, trei femei foarte diferite răspund unui apel de a se prezenta la misterioasa proprietate rurală Bletchley Park, unde cele mai bune minți din Marea Britanie se antrenează pentru a sparge codurile militare germane. Osla are tot ce își dorește – frumusețe, bogăție și pe prințul Philip al Greciei care îi trimite trandafiri – dar ea arde de nerăbdare să își folosească germana fluentă ca traducătoare a codurilor inamice. Impulsiva Mab, crescută într-un cartier sărac din estul Londrei, lucrează la legendarele mașini de descifrare a codurilor, dar aspiră la o căsătorie avantajoasă. Amândouă văd rapid potențialul lui Beth, o fată bătrână din sat, a cărei timiditate ascunde o abilitate strălucită de a rezolva enigme, și în curând Beth devine una dintre puținele femei criptanaliști de la Bletchely Park. Dar războiul, pierderile și tensiunea provocată de viața plină de secrete le vor despărți.

Bestsellerul săptămânii pe Litera.ro: „Nume de cod: Trandafirul” de Kate Quinn

1947. Marea Britanie postbelică este cuprinsă de febra nunții regale a prințesei Elisabeta și a prințului Philip, iar cele trei prietene devenite adversare sunt reunite de o misterioasă scrisoare criptată. Un trădător neidentificat a apărut din umbrele trecutului lor de la Bletchley Park, iar acum Osla, Mab și Beth trebuie să reînvie vechea lor alianță și să spargă împreună un ultim cod. Dar fiecare petală pe care o îndepărtează din codul Trandafirul aduce pericolul – și pe adevăratul lor dușman – mai aproape…

Citește un fragment în traducere din limba engleză de Gabriela Ghircoiaș

– „Aș vrea să fiu o femeie pe la treizeci și șase de ani, îmbrăcată în satin negru și cu un șirag de perle la gât“, citea Mab Churt cu voce tare. Ăsta‑i primul lucru rațional pe care l‑ai spus până acum, nătăfleață ce ești.

– Ce citești? a întrebat mama ei, răsfoind o revistă veche.

– Rebecca, Daphne du Maurier. Mab a dat pagina.

Făcea pauză de la lista ei cu colțuri îndoite, 100 de opere literare clasice pentru o doamnă cultivată, nu că Mab nu ar fi fost o doamnăfoarte cultivată, dar intenționa să fie și una, și alta. După ce intrasecu avânt în numărul 56, Întoarcerea băștinașului (bleah, ThomasHardy), Mab și‑a spus că își câștigase dreptul să citească ceva maiplăcut, cum ar fi Rebecca. Eroina este o insipidă, iar eroul, unul dintrebărbații ăia visători care te terorizează, iar chestia asta ar trebui săte atragă. Cumva însă, n‑o pot lăsa din mână. Poate doar din cauzăcă, atunci când Mab se închipuia pe sine la treizeci și șase de ani,se vedea purtând, fără îndoială, satin negru și perle. Tot în aceastăfantezie, la picioarele ei se lungea un labrador, într‑o cameră plinăcu cărți care‑i aparțineau, nu doar exemplare cu paginile îndoite,împrumutate de la bibliotecă. Și Lucy era în visul ăsta, îmbujorată,cu un sarafan de culoarea prunei, de genul celor pe care le purtaufetele care se duceau la școlile de bogătani și călăreau ponei.

Mab a ridicat ochii din carte ca să se uite la surioara ei, caresărea cu degetele peste garduri imaginare: Lucy, patru ani, prea slăbănoagăpentru gustul lui Mab, îmbrăcată cu un pulover și o fustăsoioase, trăgându‑și tot timpul șosetele din picioare.

– Lucy, încetează! I‑a tras șoseta la loc în picior. Este prea frig să umbli desculță ca orfanii lui Dickens. Mab îl studiase pe Dickens cu un an în urmă, de la numărul 26 până la 33, citind avidă în pauzele de prânz. Ce prostie, Martin Chuzzlewit.

– Poneii nu poartă șosete, a spus cu severitate Lucy.

Era înnebunită după cai. În fiecare duminică, Mab o ducea în Hyde Park să se uite la călăreți. Oh, ce ochi făcea Lucy văzând fetițele cu numai câțiva ani mai mari decât ea când treceau la trap, în pantaloni și cu cizme de călărie. Mab tânjea s‑o vadă pe Lucy călare pe un Shetland frumos țesălat.

– Poneii nu poartă șosete, dar fetițele, da, i‑a răspuns. Altfel, răcesc. Nu le mai da jos, Lucy!

– Tu te‑ai jucat toată viața desculță și nu ai mai răcit, zise mama lui Mab, clătinând din cap.

Moștenise de la ea înălțimea de un metru și optzeci, dar Mab își ținea capul sus și umerii drepți, pe când doamna Churt stătea mereu gheboșată. I se legăna țigara între buze când s‑a apucat să lectureze cu voce tare din mult uzata revistă Bystander: „Două debutante ale anului 1939, Osla Kendall și distinsa Guinevere Brodrick, au făcut conversație cu Ian Farquhar între curse“.

– Ia te uită ce blană de nurcă poartă Kendall asta…

Mab a aruncat un ochi pe pagină. Mamei ei totul i se părea fascinant – nu știu ce fiică a Lordului X a făcut plecăciune în fața reginei, nu știu ce soră a lui Lady Y a apărut la Ascot în tafta violet – însă Mab studia paginile sociale ca pe un manual de instrucțiuni: ce ținută se putea imita la bugetul unei vânzătoare?

– Mă întreb dacă la anul se mai ține sezonul cu războiul ăsta.

– Cred că majoritatea debutantelor se vor înrola în Wrens. Cele ca noi au parte doar de Armata femeilor sau de ATS, în vreme ce fetele sofisticate se duc toate la Marina Regală. Cică însuși Molyneux a creat uniforma, ăla de le îmbracă pe Greta Garbo și pe ducesa de Kent.

Mab s‑a încruntat. În perioada aceea vedeai uniforme pretutindeni – singurul semn până atunci că începuse războiul. Stătea în același apartament din estul Londrei și fuma încordată, împreună cu mama ei, cu o senzație de răceală ciudată, în timp ce ascultau la radio anunțul făcut din strada Downing, atunci când vocea frântă a lui Chamberlain a anunțat: „Țara este în război cu Germania“, dar de atunci, nici o veste de la nemți.

Mama ei citea din nou cu glas tare:

– „Distinsa Deborah Mitford, stând în același padoc cu Lord Andrew Cavendish“. Uită‑te ce dantelă, Mabel…

– Mab, mamă…

Dacă tot o chema „Churt“, a naibii să fi fost dacă avea de gând să tolereze și numele „Mabel“. Când trecuse prin tragediile lui Shakespeare (prima lectură pe lista lui Mab), dăduse peste replica lui Mercutio: „Văd că te‑a vizitat regina Mab“, astfel că pe loc și‑a însușit numele: „regina Mab“. Suna a nume de fată care purta perle, îi cumpăra surorii mai mici un ponei și se mărita cu un gentleman.

Nu că Mab visa la duci deghizați sau la milionari cu iahturi în Mediterană, doar viața nu era un roman precum Rebecca. Nici un erou misterios și înstărit nu avea să curteze o fată din Shoreditch, oricât de cultivată ar fi fost ea. Dar un domn, un bărbat amabil, plăcut, cu o educație acceptabilă și o profesie bună, da, un astfel de soț era la îndemână. Era el undeva. Mab nu trebuia decât să‑l cunoască.

– Mab! Mama ei a clătinat amuzată din cap. Cine te crezi, atunci?

– Cineva care poate ajunge mai departe decât Mabel.

– Tu și pretențiile tale. Ce‑i destul de bun pentru noi nu este și pentru tine?

„Nu“, și‑a spus Mab, știind că nu era cazul să o spună cu glas tare, pentru că învățase că oamenii nu te plăceau când îți doreai mai mult decât aveai.

Despre Kate Quinn

Kate Quinn s-a născut în sudul Californiei și a urmat cursurile Boston University, de unde a obținut diploma de licență și diploma de master în canto clasic. Pasionată de istorie, ea a scris patru romane din seria „Empress of Rome“ și două cărți a căror acțiune se petrece în perioada Renașterii, în Italia, descriind începuturile familiei Borgia. Au urmat romanele Rețeaua Alice (The Alice  Network, 2017) și Zbor în trecut (The Huntress, 2019),  cu acțiunea plasată în secolul XX.  În prezent, trăiește în San Diego, împreună cu soțul ei.