Citește un fragment din „Promisiunea”, de Damon Galgut

Promisiunea schițează destrămarea violentă a unei familii sud-africane albe, proprietara unei ferme de lângă Pretoria. Pe patul de moarte, Rachel Swart îi cere soțului ei să-i promită că, după ce i-a slujit ani la rând cu credință, Salome, servitoarea de culoare a familiei, va avea casa ei, pământul ei… Și totuși, un deceniu după altul, promisiunea rămâne neîndeplinită, ba mai mult, constituie un factor de tensiune majoră în sânul familiei, mai ales între copiii lui Rachel: Anton, băiatul destinat unui viitor de aur care suferă pentru că nu și-a atins nici pe departe potențialul; Astrid, a cărei putere constă în frumusețea ei; și mezina, Amor, a cărei viață e modelată de un sentiment nebulos de vinovăție.

Citește și: Bogdan Alexandru Stănescu despre Damon Galgut: „Promisiunea”

Reuniți de patru înmormântări în decursul a treizeci de ani, tot mai puținii membri ai familiei Swart reflectă atmosfera țării lor, fiind animați de resentimente, de senzația înnoirii și, în cele din urmă, de speranță. La finalul lecturii acestei epopei ce se desfășoară pe fundalul mersului neabătut al istoriei, cititorii se vor regăsi fără îndoială transfigurați.

Citește un fragment în traducere din limba engleză și note de Mariana Piroteală

În momentul în care cutia metalică îi rostește numele, Amor știe că s‑a întâmplat. Toată ziua a fost încordată și a durut‑o capul, ar zice că i‑a apărut un avertisment în vis, dar nu‑și mai amintește care anume. Un semn sau o imagine, chiar sub pojghița realității. Necazuri în adânc. Foc în miezul pământului.

Când i se rostesc cuvintele cu glas tare, ea nu le crede. Închide ochii și scutură din cap. Nu, nu. Nu poate fi adevărat ceea ce tocmai i‑a spus mătușa ei. Nu a murit nimeni. E un cuvânt oarecare, nimic mai mult. Privește cuvântul, care zace pe birou ca o insectă întoarsă pe spate, fără nici o explicație.

Se află în biroul domnișoarei Starkey, unde i‑a spus vocea din difuzor să se prezinte. Aștepta acest moment de atât de mult timp, și l‑a imaginat de atâtea ori, încât deja pare o realitate. Dar acum, că a venit cu adevărat, momentul pare îndepărtat și oniric. Nu s‑a întâmplat de fapt, nu. Și mai ales nu mămicii, care niciodată, niciodată nu va muri.

Îmi pare rău, spune domnișoara Starkey, ascunzându‑și dinții de cal în dosul buzelor strânse cu putere. Unele fete spun că domnișoara Starkey este lesbiană, dar e greu să ți‑o imaginezi într‑o postură senzuală cu cineva. Sau poate că a făcut‑o, și de atunci dezgustul a lecuit‑o pentru tot restul vieții. Este o suferință pe care trebuie s‑o îndurăm cu toții, adaugă ea cu o voce gravă, în timp ce tannie Marina tremură și‑și tamponează ochii cu un șervețel, deși întotdeauna a disprețuit‑o pe mămica și nu‑i pasă câtuși de puțin că a murit, cu toate că nu a murit.

Mătușa ei o însoțește până la parter și rămâne să aștepte afară, în timp ce Amor trebuie să se întoarcă la cămin să‑și facă valiza. Stă aici de șapte luni, așteptând să se întâmple ce nu s‑a întâmplat, și în fiecare secundă din această perioadă a urât camerele lungi și reci, cu podele acoperite cu linoleum, dar acum, când trebuie să plece, nu vrea să le părăsească. Vrea doar să se întindă în pat, să ațipească și să nu se mai trezească niciodată. Ca mămica? Nu, nu ca mămica, pentru că mămica nu doarme.

Își pune fără grabă hainele în valiză, apoi o cară jos, în fața clădirii principale a școlii, unde mătușa ei se uită la iazul cu pești. Ia uite‑l pe ăla mare și gras, spune ea arătând cu degetul, ai mai văzut vreodată un caras auriu așa de mare? Amor spune că nu, deși nu vede spre ce pește arată mătușa ei și, oricum, nimic din toate astea nu se întâmplă cu adevărat.

Când intră în Cressida, care nici ea nu este adevărată, și în timp ce plutesc pe aleea șerpuită a școlii, priveliștea de la fereastră este un vis. Arborii jacaranda sunt toți înfloriți, iar florile mov‑aprins sunt țipătoare și stranii. Chiar și vocea ei parcă are ecou, ca și cum ar vorbi altcineva; atunci când ajung la poarta principală, virează la dreapta în loc de stânga și ea întreabă unde se duc.

La mine acasă, spune mătușa ei. Să‑l luăm pe unchiul Ockie. Azi‑noapte a trebuit să plec în grabă când, știi tu, când s‑a întâmplat.

(Nu s‑a întâmplat.)

Ochii dați cu puțin rimel pe margini privesc scurt în lateral, dar fata încă nu reacționează nicicum. Dezamăgirea femeii mai în vârstă este aproape palpabilă, ca o bășină trasă discret. Putea să‑l trimită pe Lexington s‑o ia pe Amor de la școală, în schimb a venit personal, pentru că îi place să dea o mână de ajutor în momente de criză, toată lumea o știe prea bine. În spatele feței rotunde, machiate ca a unei actrițe kabuki, este o sete de drame, bârfă și spectacol ieftin. Vărsarea de sânge și trădarea la televizor sunt una, dar aici viața reală i‑a oferit o ocazie concretă, palpitantă. O asemenea veste cumplită dată în public, în fața directoarei! Dar nepoata ei, gâlma aia neisprăvită și dolofană, abia dacă a scos un cuvânt. Serios, copila chiar are o problemă, Marina a mai remarcat acest lucru. Ea dă vina pe trăsnet. Ah, păcat, după aceea nu a mai fost niciodată la fel.

Ia un biscuit, îi spune îmbufnată mătușa ei. Sunt pe bancheta din spate.

Dar Amor nu vrea biscuiți. Nu are poftă de mâncare. Tannie Marina coace mereu dulciuri și încearcă să le bage pe gât celorlalți. Sora ei, Astrid, spune că face așa ca să nu fie singura grasă din anturajul ei, și este adevărat, mătușa lor a publicat două cărți de bucate cu gustări pentru ceai, care au succes la un anumit tip de femei albe mai în vârstă, lucru foarte evident în ultima vreme.

Ce spun criticii despre Promisiunea

„Absolut fascinant, romanul lui Galgut își plasează personajele în trama istorică, întrețesută cu o seamă de teme complicate, pentru a dezvălui impactul devastator al privilegiilor albilor și al rasismului instituțional.” (Booklist)

„Un număr surprinzător de romancieri sunt foarte buni; puțini sunt extraordinari… Damon Galgut face parte din această companie selectă. A-i lăuda romanul pentru caracteristicile sale – pentru seriozitate; pentru echilibrul dintre libertatea formală și eleganță; pentru umorul, precizia, autenticitatea sa umană – ar fi inadecvat și insuficient. Pur și simplu trebuie să-l citiți.” (Claire Messud)

„Un tur de forță… O demonstrație spectaculoasă a modului în care romanul ne poate face să privim și să gândim dintr-o perspectivă nouă.“ (Juriul Premiului Booker)

Te-ar mai putea interesa și:

Despre Damon Galgut

Damon Galguts-a născut la Pretoria, în 1963, și a studiat teatrul la Universitatea din Cape Town. Romancier, autor de povestiri și dramaturg premiat, și-a scris primul roman, A Single Season (1984), la șaptesprezece ani. Small Circle of Beings (1988), un volum de povestiri, a fost urmat de romanul The Beautiful Screaming of Pigs (1991) și de The Quarry (1995). Romanul său The Good Doctor (2003) a fost finalist la Man Booker Prize for Fiction 2003 și a câștigat Commonwealth Writers’ Prize 2004. Alte titluri de Damon Galgut includ: The Imposter (câștigător al University of Johannesburg English Literary Award 2008 și finalist la Commonwealth Writers’ Prize 2009), In A Strange Room (finalist la Man Booker Prize 2010 și la Ondaatje Prize 2011) și Arctic Summer (câștigător al Tate Literature Live Award pentru cartea anului 2014 și finalist la Walter Scott Historical Fiction Prize 2015). Cel mai recent roman al său, Promisiunea (The Promise), a câștigat Booker Prize for Fiction 2021, ur­mând să apară în peste 30 de țări. Damon Galgut este mem­bru de onoare al Academiei Americane de Arte și Litere.