Citește un fragment din „Scurta istorie a Italiei” de Jeremy Black

Scurta istorie a Italiei de Jeremy Black a apărut în luna noiembrie la Editura Litera și se adresează mai ales celor care vor ceva mai mult decât istoria condensată din majoritatea ghidurilor de călătorie.

 Însă, în cazul Italiei, țară fără o istorie îndelungată ca stat unificat, această abordare ridică o problemă. Mare parte din istoria sa, Italia a fost divizată, iar zone importante au fost teritorii ale unor imperii mai mari, adesea concurente, precum cel al Spaniei și cel al Austriei. În plus, turiștii de azi nu vizitează toată Italia, fiindcă are prea multe de oferit pentru o singură călătorie, ci se concentrează asupra anumitor zone și regiuni.

Citește un fragment în avanpremieră, în traducere din limba engleză de Aurelia Ulici

Odată cu dezvoltarea Romei ca putere imperială începe să se schimbe și istoria Peninsulei Italice și să devină importantă. Până atunci, pe acest teritoriu se succedaseră oameni preistorici, vânătorii‑culegători fiind înlocuiți de agriculturi de‑a lungul viitoarei țări, care era împărțită în ținuturi tribale. Divizarea era cauzată în mare parte de varietatea triburilor și de lipsa de unitate fizică, economică și politică.

În cazul Italiei, geografia a fost potrivnică coeziunii, situație care s‑a păstrat. Mai exact, există prea mulți munți și destul de puține câmpii și văi fluviale. Cele mai importante zone sunt valea Padului, cu clima ei submediteraneeană și ierni reci, cețoase, și câmpia Lombardiei, relativ plată. Mai spre sud, există și alte câmpii, în special lângă Roma – Campagna – acum înghițită în mare parte de expansiunea urbană; Campania din golful Napoli; și în Apulia (Puglia pentru italieni); dar nici una la fel de mare.

Câmpiile și văile râurilor existente sunt despărțite de munți, care, în general, erau zone interzise. Alpii, rezultat geologic dramatic al ciocnirii „recente“ a Italiei, din cauza derivei continentelor în Țerțiar spre restul Europei, despart Peninsula Italică de continent. Primul drum roman care a traversat Alpii, Via Claudia Augusta, terminat în anii 46–47 d.Hr., trecea prin Passo di Resia, în parcursul de la Verona spre orașul modern Augsburg. Un alt drum roman traversa pasul Brenner din Austria spre Italia, începând cu secolul al II‑lea d.Hr., iar în 1777 a fost amenajat un drum care permitea accesul trăsurilor. Până în anii 1780 și mult mai târziu, vehiculele nu au putut traversa Alpii de Vest până când nu s‑a deschis pasul Colle de Tenda, care să lege Nisa de Cuneo în Piemont. La ordinul lui Napoleon, între 1801 și 1905 a fost construit un drum peste pasul Simplon, între Elveția și Domodossola, în Piemont. Chiar și atunci, drumul era închis traficului iarna, din octombrie până târziu în aprilie. Trenurile au circulat prin tunelul Simplon din 1906.

Spre sud, lungul lanț al Apeninilor împarte peninsula din interior și este format dintr‑o serie complicată de zone muntoase. Din cauza acestei geografii, populațiile italice au trăit în zone specifice, adesea clar separate unele de altele, situație întâlnită și în Spania. Însă, în Italia, pentru că aici nu a existat unificarea apărută din secolul al XV‑lea în Spania, nu au existat nici tensiunile dintre centru și regiunile periferice, de pildă rivalitatea dintre Castilia și Catalonia și Țara Bascilor. În schimb, această tensiune a urmat după unificarea Italiei dintre 1860–1870.

Tot legată de geografie, erodarea solului a fost o problemă foarte mare, care a dus la deplasarea solurilor montane spre văi, câmpii și în mare. Procesul s‑a intensificat, probabil, odată cu tăierea masivă a copacilor, care a avut loc destul de timpuriu în peninsulă, teritoriul fiind ocupat de multă vreme de oameni. Ca urmare, mare parte din regiunile muntoase ale Italiei sunt azi neroditoare, cum au fost de multă vreme, și deci adesea foarte erodate.

În plus, multe văi sunt foarte abrupte, iar combinația dintre râurile în general scurte și apa rezultată din topirea zăpezii și/sau din ploi puternice le făcea greu de traversat înainte de construirea podurilor moderne. Prin urmare, situația văilor varia mult în funcție de anotimp. Puteau exista inundații foarte mari, de pildă cele ale râului Arno care au afectat grav Florența în 1740 și 1966. Inundația din Roma, din 1870, precum și malaria care i‑a omorât soția, Anita, în 1849, l‑au făcut pe Giuseppe Garibaldi să plănuiască, în 1875, devierea fluviului Tibru din Roma și transformarea lui într‑un drum navigabil – planul nu a fost implementat. Inundațiile au afectat și transportul, atât pe cursul apei, cât și peste ea, au perturbat industrii, cum ar fi morăritul, dependente de forța apei, au afectat cele mai fertile zone agricole și au contribuit la răspândirea malariei.

Solul dificil a accentuat impactul distanței, care era destul de mare după standardele primilor oameni, cum este și astăzi, deși călătoria este mult, mult mai rapidă. Oamenii au început să circule mai rapid abia în secolul al XIX‑lea. Ca să mergi din Alpi până în Calabria din sudul Italiei continentale trebuie să faci un drum foarte lung, chiar și fără să pui la socoteală distanța care se adaugă prin urcarea și coborârea lanțurilor muntoase și numeroasele și permanentele greutăți care apar. Adaugă apoi problemele chiar mai serioase puse de trecerea strâmtorii Messina ca să ajungi în Sicilia, cea mai mare insulă din Mediterana. Înainte de vapoare, călătoria pe mare era dificilă din cauza vânturilor care erau fie potrivnice, fie lipseau cu desăvârșire, astfel că oamenii depindeau de vâsle sau de pânze. Strâmtoarea Messina aflată între capul estic al Siciliei și vestul Calabriei a fost probabil sursa legendei monstrului cu șase capete Scylla, din Odiseea lui Homer, și a vârtejului personificat Charybda, distrugător de nave. În strâmtoare există într‑adevăr un vârtej natural. Legenda este mărturia fricii pe care a inspirat‑o și a modului în care geografia locului a devenit mit. La fel s‑a întâmplat și cu Isole dei Ciclopi, Insulele Ciclopilor, la nord‑est de Catania, în Sicilia, despre care se spune că sunt stânci aruncate de Polifem, uriașul orbit de Odiseu, spre navele cu care scăpau eroul și oamenii lui.

Despre Jeremy Black

Jeremy Black (n. 1955) este istoric, specializat în istorie militară, scriitor și fost profesor de istorie, inițial la Universitatea Durham, din 1980, apoi la Universitatea din Exeter, din 1996. A ținut numeroase prelegeri în Australasia, Canada, Danemarca, Franța, Germania, Italia și SUA. Este senior fellow la Center for the Study of America and the West la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia, SUA. A fost editor la Archives, revistă a British Records Association, și în comitetele editoriale ale History Today, International History Review, Journal of Military History, Media History și Journal of the Royal United Service Institution. Este autor a peste 140 de cărți, în principal, dar nu exclusiv, despre politica și relațiile internaționale britanice în secolul al XVIII-lea. Adesea a fost descris drept „cel mai prolific cercetător al istoriei din vremurile noastre“.